17 februarie 2021

„Ghiocelul” de Hans Christian Andersen

Era în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înțepător, înăuntrul ușilor închise era cald și bine, dar în afară caselor bine încălzite se află ghiocelul, sau cel puțin micuța lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.

Într-o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua așternută peste pământ, au atins rădăcina ghiocelului și au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de afară. Curând, o rază de soare și-a făcut și ea loc printre zăpadă până la bulbul ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viață.

„Vino la mine,” i-a zis floarea.

„Nu pot,” i-a răspuns rază de soare. Nu sunt îndeajuns de puternică pentru a-ți deschide ușa! Atunci când va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.

„Când va veni vara?” a zis floarea, și a repetat această întrebare ori de câte ori o nouă rază de soare își făcea drum până la ea. Mai era, totuși, destulă vreme până la sosirea verii. Zăpadă întârzia încă peste țărînă, și apărea o oglindă de gheață peste bălți în fiecare noapte.

„Cât timp îi mai trebuie verii că să vină? Cât timp?” își spunea floarea. „Simt un așa de mare neastâmpăr și poftă de viață în mine; trebuie să cresc, să mă lungesc, să deschid ușa, trebuie să ies afară și să fac o plecăciune pentru a-i spune verii „bună dimineață”! Ah, ce vremuri fericite mă așteaptă!”

Așa că floarea s-a zbătut și a crescut dinlăuntrul ei sub stratul de pământ pe care apă îl înmuiase în afară, iar zăpadă și țărînă s-au încălzit, și rază de soare i-a bătut iar la ușa. Floricică a ieșit sub zăpadă cu niște mici petale alb-verzui, înfășurate strâns în niște frunzulițe verzi, ce păreau că o apară. Neaua era rece, dar era străpunsă de rază de soare, așa că era ușor să treci prin ea, mai ales că rază de soare devenea tot mai puternică.

„Bine ai venit, bine ai venit!” cânta și îi ura fiecare rază, iar floarea s-a înălțat deasupra zăpezii, în lumea strălucitoare de afară. Razele de soare au mângâiat-o și au sărutat-o, așa că și-a desfăcut petalele, albe că neaua, și ornamentate cu dungi verzi. Și-a aplecat apoi capul, plină de bucurie și modestie.

„Frumoasă floare!” i-a spus razele soarelui, „ce grațioasă și delicată ești! Ești cea dintâi și ești unică! Ești iubirea noastră! Ești clopoțelul ce vestește sosirea verii, frumoasă vara, peste pământuri și orașe. Toată zăpadă se va topi, vânturile reci vor fi alungate departe, și noi fi iarăși la putere. Totul va deveni verde și, după aceea, vei avea tovarăși liliacul, florile de salcâm și trandafirii; dar tu ești prima, atât de grațioasă și delicată!”

Era așa de bine! Parcă întreg văzduhul cânta, în vreme ce razele de soare se agățau de frunzele și tulpină florii. Ea stătea în mijlocul zăpezii, atât de delicată și așa de ușor de rupt, și totuși atât de puternică în frumusețea ei tânăra; se înfățișa cu rochia-i albă cu dungulițe verzi, anunțând vara. Mai era însă mult timp până la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, și vânturile înghețate continuă să sufle peste pământ.

„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vântul și Vremea. „Mai avem încă putere și o vei simți pe pielea ta, și te vei lasă înfrântă de noi. Trebuia să fi rămas liniștită acasă și să nu te arăți tuturor. Nu a venit încă timpul tău!”

Era un ger de crăpau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici măcar o singură rază de soare. Vremea putea să rupă floarea în două cu răceală ei. Cu toate acestea, ea avea mai multă putere decât credea. Era puternică grație bucuriei și credinței în vara, care trebuia cu siguranță să apară și care fusese vestită de dorul ei adânc și confirmat de razele de soare. Așadar, ea a rămas plină de încredere, cufundată în zăpadă, cu straiul ei alb, aplecandu-și capul sub fulgii mari și grei, în ciuda vânturilor înghețate că o loveau.

„Te vei rupe!” i-au zis ele, „și te vei ofili, te vei ofili! Ce cauți tu aici? De ce te-ai lăsat ispitită să ieși afară? Rază soare lui nu a făcut decât să își bată joc de ține. Acum capeți ceea ce primești, aiurită îndrăgostită a verii.”

„O, aiurită îndrăgostită de vara!” strigau copii, bucuroși, „uite-o acolo, ce frumoasă este, ce frumoasă e! E cea dintâi și unică floare!”

Aceste vorbe o făceau să se simtă atât de bine pe floare, părând să o încălzească la fel că și razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici măcar nu a simțit atunci când a fost ruptă. Era acum în mâna unei copile, sărutată de acea copila, și adusă într-o camera caldă, privită cu prețuire și pusă în apă. „Ce invigorator, ce întăritor!” Floarea se gândea că a venit dintr-o dată vara.

Fiica oamenilor din acea casă era o față frumoasă, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel că și un prieten de-al ei. Prietenul ei învață pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurită indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicată floare și a așezat-o într-o hârtie parfumată, pe care erau scrise niște versuri începând și terminându-se cu cuvintele „aiurită îndrăgostită de vara”. „Prietene, fii un aiurit îndrăgostit al verii.” Față își îmbia și își lua în ras prietenul cu frumusețea verii. Da, acest lucru era cuprins în versuri, iar hârtia a fost împăturită că o scrisoare, și floarea fost pusă și ea în scrisoare. Înăuntru era întuneric, la fel că în acele zile când era ascunsă în rădăcina. Floarea a pornit într-o lungă călătorie, a stat în geantă unui poștaș, a fost presată și îngrămădită, un lucru nu tocmai plăcut, dar, până la urmă, chinurile au luat sfârșit. Călătoria se terminase; scrisoarea a fost deschisă și citită de către prietenul îndrăgit. Ce fericit a fost! A sărutat scrisoarea și a așezat-o cu grijă într-o cutie, în care erau multe alte frumoase versuri, neavând totuși vreo floare în ele; ea era prima, unică, așa cum îi spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care îi plăcea mereu să se gândească.

Floarea a avut timp destul pentru a se gândi la asta; s-a tot gândit cât a trecut vara, a trecut și iarnă, și a sosit încă o vara, înainte de a-și face iar apariția. De această dată însă tânărul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, și a aruncat-o, iar floarea a căzut pe podea. Era, desigur, turtită și uscată, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decât să ajungă în foc, acolo unde a ars hârtia cu versuri. Ce se întâmplase, de fapt? Ce se întâmplă de multe ori… Floarea îl făcuse să se simtă că un aiurit îndrăgostit părea să nu fi fost decât o glumă; față răsese de el, această nu mai era deloc o glumă, și, în timpul verii, își făcuse alt prieten.

A două zi dimineață, soarele a strălucit peste floarea presată, ce părea a fi pictată pe podea. Servitoarea care matură în camera a ridicat-o și a așezat-o într-una din cărțile de pe masă, gândindu-se că, în timp ce făcuse curățenie, căzuse pe podea. Floarea se află iarăși printre versuri – niște versuri mult mai frumoase – sau care, cel puțin, costaseră mai mult.

Ani după ani au trecut după aceea. Cartea stătea pe un raft, și apoi a fost luată de acolo pentru a fi citită. Era o carte bună; versurile și cântecele din ea aparțineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, și chiar meritau a fi citite. Omul care o citea întorcea paginile una după altă.

„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit îndrăgostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusă degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Și el a fost un aiurit îndrăgostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale și, din această cauza, a trebuit să înfrunte înghețate vânturi, și să rătăcească pentru a avea un acoperiș de la un moșier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apă, sau a uneia așezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun și aiurit, dar cel dintâi, unicul, mereu tânărul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie să rămâi că un simbol în această carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”

În acest fel, ghiocelul a fost așezat înapoi în carte, și s-a simțit onorat și fericit că era un simbol în acea frumoasă carte de cântece, aparținând celui dintâi în a cânta și a scrie, și el tot un ghiocel, un aiurit îndrăgostit de vara, ce era privit drept un nebun în timpul iernii. Floarea a înțeles aceste lucruri în felul ei, așa cum noi interpretan totul în felul nostru. Această este povestea ghiocelului.