23 decembrie 2008

Gânduri învăluite în iarnă

Ninge alb peste pleoape-mi, un vis… alerg, cuprinsă de mantia de fulgi, îngropându-mi chipul în faldurile ninsorii.

Plec, desculță… simt cum plâng pașii, topind trupul fulgilor, ca pe o jertfă adusă întregii firi arsă de zbuciumul trăirii…

Eram copilă când, într-o zi oarecare de iarnă, uitată în criptele numerotate ale timpului, prindeam în palme dalbe stele de gheață, crezând că ucid privirea iernii într-un plâns sălbatic… pedepseam astfel puritatea lumii într-o palmă, topind-o șovăelnic într-un sâmbure de puritate…

Am deschis apoi ochii mijiți a mirare către ferestrele pe care creșteau, ca într-o primăvară albă, flori mari de gheață suflate de demiurgul împărăției albe, Gerul acela cu barba albă și privire de gheață… era doar o pagină a cărții care descria cu amănunte atât de ușor crezute de copila de atunci cum rotocoale încolăcite de suflarea geroasă descrețeau fruntea iernii în gheața pictată de suflarea nemiloasă cu forme bizare dincolo de care părea că începe povestea… celor albe ale iernii: întâmplări cu mici animale speriate până și de umbra lor, copaci cu sumane grele de promoroacă, vârfuri de munți ninși ca și creștetul bătrânilor, cu dalba puritate a cerului, măceșe roșii înghețate pe crengile văduve de frunze ale copacilor, fumul alburiu ridicat în efemeri nori pe cerul întunecat a ninsoare… amintiri dragi, pierdute pe calea devenirii… desprinse de pe faliile inimii și îmbălsămate în pagini albe de lung oftat acolo, departe, unde fulgii încă nu ninseseră în părul bunicii, iar ochii ei blajini nu cunoșteau lacrimile dorului de cei dragi plecați departe… în lumea celor cu inima de amintire.

Încă un an trece peste mine și eu sunt mai săracă cu un om în viața mea. Îl caut în inimă să-i spun că iarna este tot la fel de albă ca în desenele care mi-au legănat copilăria. Copilul bunicii îmi zâmbește din trupul unui nor, eu cioplesc o pană din creanga cireșului din grădină, dar cuvintele pe care aș vrea să i le scriu au gust de cireașă amară… tac și las să ningă un gând curat în mine, îl topesc în lacrimă și-l trimit în zbor către neantul de dincolo de fire, acolo de unde ninge Lumina.

Amalgam de cuvinte, litere zdruncinate de haosul pașilor sparți în pojghița de gheață a fugii de amintire… efemeritate cu gust de promoroacă… E iarnă, atât știu, și în calea mea toți pașii își sfârșesc cărarea către un copac… al meu, din tot hățișul de sentimente crescute haotic în ramuri care curg spre cer din mine. Este copacul cu rădăcini adânc înfipte în pământul din care-mi crește inima înnodată cu taina tristeții și dezlegată de zâmbetul culorii născută din curcubeul irișilor.

Ninge încă un rece anotimp peste privirea-mi și îl primesc, tăcută, cu dalbe speranțe troienind vise și gânduri. Dintotdeauna iarna mi-e trecere dintr-un an de trăire către altul.

Respir și simt că sunt încă om… cu trupul mai aproape de pământ și sufletul mai aproape de Cer…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook