21 ianuarie 2010

Timp din timpul gândurilor

Când mă uit către Apus, se stârnesc ploi nestăvilite. Când mut privirile spre Răsărit, văd cum dor păsările în zbor de-atâta oboseală de mâine.

Cum trec zorile, se ivesc de departe drumurile, se scriu spre mine scoţându-mă din neantul în care m-a vârât şirul de rânduri rimate anapoda pe sfoara creaţiei, fără să ştiu că, de fapt, păsările acelea cresc închipuite în imaginaţia mea, aleargă spre un sâmbure de adevăr, pe când corăbiile încă nu erau rătăcite, iar mâna dreaptă aşezată sub cap nu mă adormise să-mi închidă pleoapele până dincolo de nepăsarea umană a somnului.

La poalele mării, spuma se stinge uşor, valurile se-ntind până departe, semănând aerul proaspăt în nările mele de la capăt de rând.

Uite o pasăre răstignită pe mici cuie, ca la disecţie, o văzusem sub un titlu cândva, i se spunea umbră, pentru că trecuse dincolo cu aripile întinse, cerşind viaţă dn cuburile de aer ale pamânului. Aici a rămas doar forma zborului, rotunjită în urme de tălpi, să le amintească oamenilor că pentru zbor nu trebuie musai să ai aripi, ci îţi trebuie doar dorinţa.

Acum, probabil picioruşele ei cu trei degete subţiri descriu cercuri concentrice, vii, pe rânduri de carte într-o poveste care se termină cu a fost şi începe cu niciodată… Visam odată să am cartea mea de nisip şi-o pană de pasăre, să pot scrie, efemer, de ce sunt nori când ştim că dincolo e totuşi atât de senin.

De mult mă aşteaptă sirena mea cu ochi de codană rasfaţată în pagini de nuvele, puse în taina paginilor îngălbenite de trecerea frauduloasă peste secunde a ucigaşului de zile, Timpul, să-i şoptesc povestea scoicii zămislite între hotarele lui a fi o dată cu fiecare fir de nisip curs dureros din ridurile Timpului.

Răsfoiam într-o staţie, o carte, „Poveştile mamei bătrâne”, şi trecătorii erau indiferenţi la pietrele de pe drum, la fel cum sunt de fiecare dată când păşesc peste pragul casei. Şi ce?

Utopic vorbind, înşiruirea asta de gânduri n-ar avea niciun farmec dacă în cap nu mi-ar preumbla zeci de idei disparate în fâşii de eşarfe multicolore vândute sâmbăta la taraba unde se închiriază fluturi pentru marele carnaval al Zborului, când o singură dată sărută lumina.

Şi poate că nimeni nu are o răbdare atat de bine prinsă în cuiele iertării încât să alunge cuvintele-mi dincolo de a tăcea pentru că de citit oricum sunt mai scorţoase decât pietrele cubice înşirate pe marginea trotuaului.

Mereu m-am întrebat de ce oamenii fug de timp, de ce nu au răbdare să poposească pe unica piatră din drumul lor, să stea la sfat cu ei înşişi. Mereu mă ascult şezând precum Gândiorul cu mâinile sprijinind fruntea grea de gânduri în locul unde nu se întâmplă nimic fără întâmplare.

De ce unele zile nu se sfârşesc cu noapte bună, ci se sfârşesc în zori, aşteptând liniştea să vină, izbăvitoare peste un trup obosit?

Semiluni de idei, pânze de păianjen ţes în jurul gândurilor şi adorm cu pana în mână, scriind pe-o carte de nisip în calea valurilor – vină Timp şi mă roteşte în ore, dincolo de secundele care-mi mărginesc… nemărginirea!

Şi probabil că de aici încolo răsar stelele stăpâne peste întunericul prea întuneric… Întotdeauna speranţa mea a fost o stea… Acum o ţin în palmă şi ştiu că ii e cald şi bine şi în ridurile mâinii de mâine şi găseşte culcuş gândurilor… E-a mea! Ca şi punctul dincolo de care se înşiruie cuvintele nescrise încă…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 4 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook