Drumul sufletului
Huruitul greu al carului vieţii se poticneşte într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înramată într-o icoană exilată în pustnicie de fiinte ca noi. Este Chivotul încrustat în potir!
Eu, om fără drum, fără paşi scrişi cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăţi de suflet pansate şi sângerânde, revoltând-mă, rupându-le şi pansându-le sisific iar şi iar, până sângele curge roşu din alb ce-a fost…
Greutatea vorbelor îmi îneacă înaintarea în valuri negre de noroi aşternute pe minţile noastre drept pedeapsă. Pe calea mea a plâns prea mult cer, zămislind furtună neguroasă din fiinţa sa trimisă spre noi, muritorii acestui pământ.
Când lumina devine întuneric, atunci lacrimile nu mai ştiu să sărute puritatea petalelor de flori cu fiorii zorilor, ci sapă cu sarea lor, răni în adânc, în tot mai adânc, clocotind durerea în urlet asurzitor de tăcut, al sufletului către suflet.
El, urletul sufletului meu, ricoşează dureros şi în tăcere către labirinturile în care nu-şi găseşte mistuirea.
Îngândurată, trag după mine carul cu paşi grei, de greutatea fierului încins, spre o Golgotă a vieţii, îndreptând urcuşul sau coborâşul spre linii neclare de orizont ce desparte lumi, tot mai departe, până-ntr-o zi care va avea doar apus sau doar răsărit… ultimul…
Adesea întâlnesc, în drumul meu, robi ai vieţii, sclavi închistaţi în destin, oameni exilaţi în trupul timpului pe o cărare pe care paşii se măsoară în secunde, atunci când ploaia sufletului nu îneacă paşii spre nefiinţă.
Fiecare ne ducem povara grea, tot mai grea, şi fiecare dăruim pentru a primi, dăruim chiar dacă vom şti sau nu că vom suferi sau nu dăruim pentru a nu suferi şi atunci ne închistăm în egocentrismul uman.
Eu mi-am vândut bucăţi de suflet cu preţul sentimentelor sau am dăruit bucăţi ca dar prea preţios să-i fie înţeleasă valoarea… şi… am primit, mai devreme sau mai târziu, aceleaşi bucăţi, vândute sau dăruite, rănite, abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrenţe de sentimente ca nişte biete cerşetoare de o lacrimă-morfină, nu lacrimă-sare…
Bucăţile zăcânde în coama netrecerii timpului le-am acoperit cu ultima suflare, creştineşte, cu balsamul celui din urmă amin, arzându-le apoi în incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii, purificându-le din suferinţă în amintire şi spulberându-le cenuşa către Campiile Elizee ale trecutului fără viitor.
Celelalte bucăţi le-am pansat cu multe lacrimi şi cuvinte cu iz de înviere, apoi le-am trecut din reanimarea spitalului alb al versului, către salonul de aşteptare spre vindecare. În lung de timp, acelaşi car trag în urma mea, pe acelaşi drum, către acelaşi apus…
Încă mai culeg din noroi bucăţi rătăcite de viaţă-mi, aruncate fără milă de cei care odată îşi întregeau rotundul propriei inimi, ca într-un puzzle, cu darul meu, bucată dăruită de suflet, pentru suflet…
Ştiu că va veni o zi în care voi îngenunchia de greutatea poverii sufletului, fără puterea de a mă ridica din mlaştina cuvintelor săgetătoare de trăire. Va veni o zi în care nu voi mai vedea încă un apus sau încă un răsărit. Va veni o zi în care toate bucăţile de suflet, adunate într-un puzzle cu chip de inimă, vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de fiinţa-mi… şi atunci voi înţelege poate o vorbă străveche: „speranţa moare ultima”…
Dar… oare speranţa vindecării inimii mele de toate durerile lumii va învia după ultima mea suflare?…
2 voturi
Încarc...
Drumul sufletului prin existenţa telurică, cu vicisitudinile şi exaltările sale, o lecţie pentru ascensiunea şi evoluţia către orizonturi pe care mintea uneori nu le poate cuprinde.
Cuvintele săgetate de trările tale le citesc şi mă regăsesc între filele lor…uneori mă vindec.
Trupul trece, sufletul rămâne: calea sa se opreşte(?) în absolut. Burduşit cu răni şi cu speranţe, sufletul elibera-se-va pe sine în totalitatea nemărginită. Trupul, adevăratul Sisif, o va lua de la capăt. Cu povara altui suflet!
Dar oare nu caram, totusi, ma intreb, sisific, poveri ale sufletelor care au trecut prin trupul nostru…ca uneori prea ne doare…ca uneori este prea nedrept totul…sau cine poate sti ca sufletul nostru nu-si va cauta alt trup sa-l inhame la caruta trairii?
Fragmente ale timpului de suflet care întipăresc evenimente dorite sau nedorite, rămân dovada mai mult sau mai puţină, a urmei trecerii trupeşti, pintr`o lume care ţine de materie, materie care în fapt ca structură concreta şi determinabilă, în spaţiu şi timp, încă nu a fost detectată. Conştiinţa ca intermediar înte trupul material şi sufletul imaterial, ezită să stabilescă cărei lumi aparţinem. Intrucât existenţa duală a trupului şi sufletului, cu reprezentare conştientă de proprie existenţă, are durată limitată în timp şi spaţiu, faptele care le facem şi care au repercursiuni temporale, în afara existenţei acestei dualitaţi, fac constiinţa să dorescă, fie întregirea acelor fapte bune, fie damnarea fragmentată a celor rele, cu dorinţa expresă ca acestea să dispară. Mirela încercă şi reuşeşte într`o bună măsură, să arate această dorinţa critică a conştientului.