Mi-e dor să simt cum ferestrele sufletului sunt deschise către fiecare parte din lumea celor ce-mi construiesc inima, iar perdelele încă mai păstrează umbra vântului care se juca prin pletele încolăcite după degete imaginare în cârlionţii copilăriei din mine, care nu a plecat nicio secundă de pe colina sufletului.

Mi-e dor să strig că fericirea e-a mea dintr-o veşnică clipă uitată într-o scorbură când pădurile încă mai miroseau a verde şi tu mă cadoriseai cu frunze pe care scria cu nervuri de sânge că viaţa curge în noi din venetice plăsmuiri de stele.

Mi-e dor de drumurile din mine, care toate duc către ţărmul mării, lângă un far abandonat de tăcerea ruinelor atât de grăitoare, cu fiecare cărămidă uitată din vechime, ce se profilează cu umbra crescută din soare către margini de ţărm scăldat de ape.

Cenuşiul vorbelor este închis în scoici, iar salba de valuri a mării îmi ridică veşmintele trăirii, îmbrăcând nuditatea şi alungându-mă în lume pe cărări de vorbe neînţelese decât de cei ce ştiu să citească alfabetul din ei înşişi. Cântul mi-e tânguire de valuri şi reflexe argintii îmi scapătă printre degete, forţa jocului de-a viaţa s-a ascuns în rodul pântecelui mării, în peştii cei muţi care ştiu a trăi în tăcere.

Din urmele nisipului trecut am construit paşi pentru cei ce vor veni din urmă, iar viaţa este doar o părere a ceea ce suntem sau vom fi vreodată. Întotdeauna algele sunt alge în apele mângăietoare ale mării, întotdeauna norii sunt nori, doar când sunt pe întinsul necuprins al cerului, întotdeauna zborul păsărilor este scris cu pulsaţia vietii în înălţimi, întotdeauna vântul ne aminteşte că lumea este mişcare.

Zalele mari de timp ruginit de pe ponton amintesc că odată acolo va ancora un vapor… iar paşii lăsaţi pe nisip sunt măturaţi de tâmplele mării doar pentru a fi scrişi alţii cu aceeaşi forţă a vieţii. Mă împleticesc în lagunele sentimentelor, iar câteodată mă trage înapoi rugina de pe inelele sufletului, aplecându-mi genunchii când rostul vieţii îmi pare inutil. Plâng cu lacrimi din sângele sufletului atunci când strâng pumni de ţărână plini cu nisipul clipelor ce le simt trecute în zadar… urlu de durere când apa sărată şi amarul suferinţei îmi inundă şi ultimul puls al trairii… urlu, plâng, mă revolt din mine în clocotul nimicitor de cuvinte, aruncându-le în cenuşa rostirii… iar după toate aceastea fără vlagă zac în propria cenuşă inhalând încă mirosul ars al cuvintelor. Îmi adun aripile gri şi grele de atâta povară de mine, le pansez cu frânturi de melodii cereşti şi apoi le ridic cu atele, încercând să vindec schelete-oase de gȃnduri rămase după cruciada focului…

Stelele mării au murit pentru că apa nu le-a mai scăldat fiinţa, omul moare pentru că sȃngele nu-i mai pulsează în vene cu forţa vieţii, frunza moare pentru că seva copacului nu o mai hrăneşte verde, soarele moare în răsărit pentru că ziua se înveşmȃntează în seară, fiecare element care există, al vieţii, al trăirii, are un început şi poate are un sfȃrşit pentru lumea de aici, dar finalul există pentru că timpul există, finalul începe în altă lume tot pentru că timpul există, independent de voinţa, de viaţa, de forţa omului.

Am înţeles că viaţa este trăire, că aripile se nasc odată cu noi, că zborul există atȃt timp cȃt există oamenii, păsări cu aripi in ei.
Iar timpul trece atȃt timp cȃt oamenii se nasc, trăiesc şi mor…
Atunci cȃnd verticalitatea va deveni simplă linie orizontală e semn ca fiinţa-mi va fi una cu pămȃntul din care s-a trezit timpului. Voi şti atunci că nemărginirea sufletului va încape doar într-o lacrimă, că firul de nisip al clipei va rămȃne pandantivul trăirii cu imaginea amintirii şi atunci voi fi poate doar lumină… din Lumină…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
3 comentarii »