Am ieşit la poarta acestei vieţi să întâmpin noua naştere. Dincolo de răsărituri de stele am pus soare, o nestemată scânteie din foc stelar ce în plasmă portocalie a răsărit. L-am pus pe Meşterul Manole să scrie cu limbi de foc, în zid de flacără, cu litere din cărămidă roşie să ardă, pentru a construi zidul timpului.

Noi suntem cărămizi de timp, mai mici sau mai mari. Am luat un ou de timp şi l-am pus cu mielul dumnezeirii la masa cinei, cină de familie şi prieteni. Unul, întors cu gândul, a vrut să nu fie izbandă de bine. Ascuns în vânzare de viitor, înfaşurat în zâmbetul trădării, a nădăjduit că nu va duce crucea în spate prin timp. Nu a ştiut că pune pe umerii celor mulţi, grea povară în căruţe mari şi multe, înşiruite pînă poate spre infinit.

Scânteia vieţii este sâmbure de începuturi care par să nu aibă sens. Dar ascuns acolo undeva, începutul care este în sine un alt sfărşit, determină să fim noi şi universul care ne înconjoară.

Nu pot rupe lanţul dezrobirii! Carele mari ale timpului se mişcă greoi, dar sigur, spre izbăvirea troiţei de la capătul drumului pentru călătorul însetat de cunoştinţe.

Cumpăna fântânii se apleacă cu ciutură de timp săpată, ciutură din copacul pădurii universului, crescut de spaţii şi multe stele ce-n nopţi a fost învăluit de ele. Cumpăna se apleacă să ia apă vie, pentru noi vii şi ei morţii din mormânt.

În urma carelor, lume multă, cu tălpi arse de colb stelar, fragmentat pe planetă albastră, cu orizonturi ce răsar maiestuos, trasează drum lung şi îngust pe şoseaua modernă de civilizaţie, şosea pe care vin timpurile din urmă. Roată de car şi maşină puternică, car de început şi maşină inventată cu metale grele topite, pun flăcări în cuptoare de inteligenţă, pun tot ce am adunat noi.

Apoi în sâmbure minuscul de ac, fir de siliciu memorie vie, concureză construind un nou drum, fără praf, drum prin cablu de lumină, canal de dus a noastre cugetări. Ramificaţii unite ca un mare dat ce va veni, ca să fim toţi în unul şi unul in toţi. Cuprinsul nu are margini, chiar dacă nu vezi dincolo de furtuna deşertică roşiatică, care ne acoperă cîteodată timpurile. Ea vine şi pleacă lăsând timp pentru a curăţa, ce poate fi murdărit şi ce nu işi are locul în această lume.

Prin rachete, telescoape şi sateliţi, încercăm să pipăim stele şi planete. Vederea noastră s-a mutat de la drumul troiţei spre drumuri de univers. Căutăm să stăvilim setea şi mângâierea sufletului, la intersecţii de galaxii stelare, în troiţe prăbuşite şi înşurubate de greutatea timpului, rămânând călători prin spaţii fără de sfîrşit. Vrem să facem o Masă a Tăcerii în univers prin Brâncuşi, el, coloană stâlp de infinit. O cină ca de taină pe masă de tăcere, la care izbăvirea să cuprindă, toate începuturile şi toate sfârşiturile.

Luăm o particulă infinit de mică, dar şi mare în acelaşi timp, încercând să ne încrustăm chipul şi mintea pe ea şi în ea. Căutăm fenomenul fecundării materiei, a ADN-ului ei, până jos, acolo, în groapa timpului şi în adâncimile lui.

Intrăm în infinitul atomului, oprindu-ne pe orbite care practic nu sunt, încercând să spargem adâncimi prin mari acceleratoare.

Oare ce căutăm? Oare ce vom găsi?

Intrăm prin trepanaţii într-un univers enigmatic cu ramificaţii şi drumuri, iarăşi drumuri, poate cu troiţe, dar suntem în noi, în ce este conştiinţa noastră sau purtătorul acesteia, scormonind însetaţi şi chinuiţi. Ne mângâiem sufletul în aceste ramificaţii cu scântei şi semnale necunoscute, potolindu-ne temporal setea de cunoastere. El, Hristosul, nu-l putem scoate ca imagine din aceste imense ramificaţii, el fiind răstignit pe crucea minţii noastre.

Facem compresii uriaşe, să înghesuim spaţiul lui Einstein într-o fracţiune mică de timp, imposibil de măsurat vreodată, până la sfârşitul limitei sale de existenţă. Scriem poezie şi proză pe timp, timp care derulează litere şi cuvinte, imagini, ducându-le undeva, departe, până unde nu putem afla. Chinuim natura prin tot ce este şi o privim cum moare. Omorâm păduri întregi închizând şi oprind drumuri de ape. Aruncăm infinităţi de gunoaie în noi şi în jurul nostru, fără să ne pese. Facem răni irecuperabile planetei, răni care rămân în dimensiunea timp. Rănim suflete de lângă noi, în egoism feroce de posesie şi vrajbă.

Timpul se încruntă şi priveşte dezastrul celor care nu înţeleg sufletele lor câineşti. Pentru ei nu există troiţe de timp şi intersecţii de drumuri. Nu există fântână cu ciutură, cu apă răcorosă care să le dea apa învierii.

Rotundul oului, pictat înainte de fructe ce în pomi să răsară, ne spune nouă că viaţa din ou se trage cu o mare întrebare: Ce a fost primul? Care ou?

Astăzi albul din ou cu roşul din albul vinelor pământului deschid sărbătoare mare, cu galbenul câmpiilor ornat şi frământat de maini harnice, unele încă fără motoare. Frământând în covete strâmte şi în cuptoare rumenite, în lut de galben ars, dătător de sevă şi energie prin coaja pe care copii mici şi cu gingii fragile o molmojesc, drăguţ şi frumos, parca privim tablou de mari pictori ce prin coajă de pâine au făcut şi adus lumii frumuseţi de neuitat.

Dacă unim începutul cu sfârşitul, vedem că este aceaşi masă, una de început care duce destine şi alta de sfârşit care pregăteşte un nou început. Pe ele bucatele lumii stau trufaşe, cu merit şi cu trudă de braţe şi minte muncite. Ele sunt masa Domnului de început şi de sfârşit. Noi suntem meseni trecători, unii care cu laudă au vândut, alţii care au nădăjduit împăcare, linişte si bucurie, pentru când Domnul pentru ei se va înalţa.

Noi trebuie fiecare în suflet să cuprindem lumea, cu întreaga noastră minte, în nemărginita ei diversitate şi să ne dăm mâna într-un cerc uriaş al recunoştinţei. Cercul planetar să se facă auzit, pentru aceia dintre noi care vor să fie Rai şi împotriva celor care vor să fie hoţi, tâlhari şi alte feluri, nesuflete care îşi vor primi pedeapsă şi care atunci când vor muri, nu vor duce cu ei alte bogaţii mai vrednice decât sufletul.

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
2 comentarii »