Paşi pierduţi pe cărarea trecutului…
Paşii pierduţi prin sala tablourilor fără nume, împart ecoul celor ce au trecut din prezent, către amintire pe calea mea. Rămăsiţe de trecut, curbează lumina în cercuri concentrice, tot mai fade din interiorul fiinţei mele, către marginea care mereu este viitor necunoscut.
Astăzi şerpuiesc pe poteca vie, către galeria numelor uitate, numere închise dincolo de retina împietrită într-o clipă de efemeritate. Chipuri de viaţă… chipuri dintr-o viaţă… a mea… Gândul se opreşte în aşteptarea cuvântului.
Înşiruirea de figuri nu-şi dezvăluie descrierea. Nu insist să caut în suflet însemnătatea fiecărui chip trezit din amorţirea aducerii-aminte.
Inutil!… Inutil cu sensuri câteodată contrare de îndoire, dinspre prezent spre trecut.
Cei care s-au perindat în raza retinei mele, au fost odată prezenţi… Acum sunt doar… amintire.
Alunecând de pe firul particular spre încrengătura anonimă a generalului, viaţa ne leagă de întamplări din care ne răsare uneori tabloul vreunui chip uitat, în galeria încurcată de picturi ale celui mai talentat şi nemilos artist: timpul. Pe el, tabloul, îl scoatem de la naftalina neuronului, îl scuturăm de praful întâmplării devenit legendă, pentru a-l aşeza din nou la locul lui după un timp, să nu stricăm simetrii mecaniciste, hilare uneori, din trecutul nostru.
De cele mai multe ori adunăm cu inima vreascuri ale trecutului şi nu le lăsăm să se usuce pentru a le arde ulterior în focul uitării, iar aburul neuscării să ne întrebe inima şi gândul.
Uneori nu avem curajul să lăsăm să moară amintirea şi atunci o udăm cu lacrimi amare, pentru a ţine în viaţă frunza chinuită, care atârnă ca un palid surâs de crengile în comă ale speranţei.
Adunând în suflet rămăşiţe ale trecutului, drumul către înainte este tot mai îngreunat de înghesuiala de tablouri strâmb agăţate în cuie ce nu mai dor şi atât de multe încât induc imunitate, atunci când sunt reimplantate pe pereţi. Acolo, fără voia noastră, trebuie să primim să se lăfăie încă unele chipuri prezente, pentru a deveni cândva amintire…
Mai sunt acolo, înăuntru, printre… pietre mai mici sau mai mari, bolovani exilaţi pentru digerare. Dintr-o cauză a timpului care se încăpăţânează să-şi accelereze viteza, atât încăt să chinuim sufletul straşnic în urma lui, pietrele se sedimentează în straturi ridicând treptat Muntele Amărăciunii din care o dată, doar o dată, va izbucni lava născută din tristeţea alimentată de clocotul lacrimilor, care sunt cuptorul cărbunilor încinşi ai trăirii.
Da, uneori, continui monologul pe calea paşilor pierduţi, pânză de păianjen ce iese în voie, deşirând firul fragil al vieţii, în colţuri întunecoase de suflet, doar-doar şiretul păianjen va prinde vreo zbatere de inimă să-i hrănească foamea de viu.
Chiar dacă ne este noapte în suflet, ochii minţii sunt vii încă. Ei vor să scoată lumina, prizonieră dincolo de galbenul amintirilor, lumină vopsită în aruncătură de întămplări pe vitralii, ce dau spre afară, spre exteriorul ferestrei de suflet.
Şi dacă dor atât de mult toate acestea, atunci există semn că totuşi… peste anticamera fiinţei exilată în noaptea polară a timpului, răsare uneori soarele, ştirb de căldură, dar luminos, lăsând uneori neclare umbrele celor ce se văd înăuntru.
Curăţenia pentru întâmpinarea luminii, determină ridicare şi renaştere de adânc de fiinţă. O curăţenie pentru primăvara sufletului nu poate începe, decât cu deschiderea largă a ferestrelor lui.
Zac acolo sentimente şubrede, scaune de gânduri desperecheate, masa sfatului roasă de cariile îndoielii. Oglinzi refăcute din cioburi lipite stângaci nu mai pot reface imaginea spartă a trecutului.
Culorile covoarelor de gânduri întoarse şi aşternute în pragul altor suflete nu mai învie nici cu reţeta bătrânilor lumii, nici cu cea a ierburilor neştiute, multe dintre ele.
Iar bibelourile, legendarele bibelouri albe, pietre rare, s-au transformat în imagini amorfe de paradis înţepenit, ce zac spoite în culori şterse de memorie.
Tablourile, ultima redută a chipurilor neîmprospătate de amintire, arată jalnic atunci când culorile se spălăcesc în trecerea irepetabilă a timpului.
Ei… curăţenia începe de aici… spărgând, arzând, scuturând, restaurând… pentru că adunând, sufletul doare, urlă agonic către mansarda în care se învarte ritmic ceasornicul vieţii, căutând secunda de curaj care să rupă lanţul monoton al rutinei.
Paşii îi recuperez de la rubrica de obiecte pierdute din… mica publicitate a vieţii. Privesc gânditoare urmele aşternute haotic în cutreierările introspective şi m-am decis: curăţenia începe cu şi prin lumină!
Îmi agăţ firul de păianjen al vieţii în cornul luminii dătătore de viaţă, îmi iau blazonul de gospodină din cui în primire şi încep să tai, ard, sparg, scutur… dar omeneşte… voi avea curaj pană la capăt?
Sper că da, ca de altfel noi toţi cei care înţelegem că trebuie să facem ceva, pentru a fi în întâmpinare!
1 voturi
Încarc...