10 septembrie 2008

Sunt semn al trecerii

Aşez mȃna acolo unde începe privirea Maicii către Pruncul cel Dintȃi al omenirii, către orizontul lumii, dincolo de marginea Timpului. Simt cum durerea sapă, ascuţită ca un ghem de ace, înăuntru, în rotocoale cȃnd reci, cȃnd fierbinţi. Lacrimi mari, rotunde, cristaline, se preling pe obrajii palizi, arizi de culoare.

Am alungat vălul cuvȃntului de pe chip. Am smuls singurătatea din mine cu cleştele viu al literei-mama. Am săpat în mine, răsturnȃnd brazda pămȃntie a tăcerii şi-am sădit slove, răsad pentru versul de mai tarziu. M-am ridicat din ghemul neputinţei să caut lumina. Din jurul meu. Am ridicat privirea către cer, acolo unde norii vorbesc graiul înălţimilor, lăsȃnd picurii să curgă spre pămȃnt să spele amărăciunea prafului aruncat din ochi în ochi de om. Am căutat, înfrigurată, viaţa în rădăcina verdelui de frunză, de floare, de copac, de viu, lăsȃnd palmele să unească pulsul verde al anotimpului cu cel roşu al omului.

Desculţă, am alergat pe nisipul mărilor căutȃnd paşii în urmele talazurilor, dorind libertatea pescăruşului şi simţind zbaterea aripilor în briza sărată a apusului. Apoi m-am întors la oameni, la semeni, conturaţi de umbre şi paşi în noaptea căutării mele. I-am recunoscut în noaptea neputinţei după farul aprins al inimilor. Pe unii dintre ei i-am vazut clar, orbitor de clar, pe alţii mici, aproape inexistenţi şi cei mai trişti erau cei din care a rămas doar umbră şi paşi în întunericul cel negru.

Am inţeles atunci că oamenii caută lumina din ceilalţi, că fiecare dintre noi aducem lumina în jur atȃt timp cȃt inima ne este trează, vie, atȃt timp cȃt există.

De fapt, am plecat în căutarea mea, de fapt sunt încă pe drumul căutării, pe calea luminii. Lumina mi-e flacăra lumȃnării jertfitoare de sine pentru a alunga întunericul din jurul semenilor.

Zborul mi-e cel nevinovat, al fluturelui cu care îmbrăţişez întru lumină oamenii cei orbi de răsăritul zorilor…

Se frȃng paşii pe drumul cunoaşterii, dar rămȃne totuşi semnul trecerii. Mor fluturii, dar rămȃne viu sensul zborului. Lumina zilei se stinge în sȃngele asfinţitului, dar noaptea are sȃmburele ei luminos, luna.

Mă opresc la răscruce de versuri întortocheate în înţelesuri albe şi aşez mȃna în dreptul inimii, acolo unde începe privirea Maicii către Pruncul cel Dintȃi al omenirii şi privesc către orizontul lumii… eu, umilul călător către marginea Timpului, Doamne…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook