Senin. Liniște-neliniște. În mine-afară. Nu știu ce aș putea scrie când nu am chef să scriu. Nici măcar nu știu dacă mai am cuvinte stocate pe rafturile minții atât încât să încapă într-o propoziție, s-o umple cu banal și să o las să lovească, în cădere, tâmpla celui mai plictisit om de pe planetă.

Da, l-am și văzut – avea urechile încuiate cu lacăt de ceară, să nu-l mai lovească zgomotul acolo unde zace liniștea auzului. Culegea flori de primăvară și încropea din ele inimi albe… că cele roșii peticeau un apus.

Da, da, pentru că, nu de mult, o ființă tristă, prea tristă de-atâta roșu, tăiase în bucăți cerul și făcuse inimi artificiale pentru toți manechinii din plastic de la vitrinele magazinelor de pe Strada Luminii. Pentru că oricum nu se deosebeau cu nimic de restul oamenilor cu trup de carne vie. Nici măcar cu zâmbetul, și asta pentru că lipsa cu desăvârșire.

Înodând firul șchiop al povestirii, florile primăverii peticite inimii albe țineau loc de centru vital pentru alte copii ale „umanului”: păpușile de cârpă.

Omul, anonim, ca și tăcerea, înflorea cu un zâmbet floarea, împărțea petalele: una ție, una ție, și apoi lipea, șchiop, din petice-petale, inima, cu un bob din roua dimineții în locul în care nu se întâmpla nimic… decât pulsul primăverii până se veștejeau florile. Când se formau fructele din flori, atunci creștea din inimă, greu, copt, fructul vieții – iubirea: un măr sau poate o pară, o caisă sau doar o nucă.

Depinde cât soare era pe calea fiecărei păpuși. Unele aveau fructul iubirii tare, altele roșu, altele galben, dar toate păpușile aveau un singur gând: până la toamnă să găsească, în lume, pereche.

Omul nostru, plictisit de soarele nătâng care-i încălzea trupul în miez de vară, lăsă deoparte îndeletnicirea demiurgică și se aplecă cu chipul sprijinit în podul palmei să privească lumea, păpușile cu inima de flori cum se caută una pe alta, străine de vise, lacrimi, zâmbete… doar cu pulsul primăverii și cu soarele verii în trupul lor. Fiecare fruct, creștea, cu fiecare răsărit rupt în minute, apoi ore înșirate pe ața zilei până la apusul soarelui când așteptau zi după zi, timpul să le aducă-n dar, fructul-jumătate.

Prima dintre păpuși care-și găsi perechea a fost întâia dintre cele ce au primit floarea de măr în loc de inimă… găsise mărul-pereche: roșu, pârguit de soarele verii, neted ca un obraz de copil.

Semănau cele două suflete – mere, pereche: tăiaseră felii lungi, albe, coapte pentru ospățul lor: cina cea tainică a iubirii, când doi împart aceeași bucată: unul dintre mere însă, cel sănătos la privire era plin de viermi în mijloc… hâd, urât…

Păpușa cea cu inimă rea… plânse pentru prima dată cu lacrimi din sucul dulce al fructului: nu știa că mărul ei era bolnav, nu știa că inima-i, singura parte vie din ea, era roasă de cei care ucid viața, nu știa că ura-i creștea vie, ca și iubirea… credea că este bună, la fel ca și celelalte suflete cu alte fructe în loc de inimă… se înșelase… a vrut să dăruiască dar nu avea cu să mai învie petalele florilor și să le crească din nou, să le hrănească, să rodească într-un măr sănătos: cealaltă păpușă… avea în locul inimii, acum, tot un măr, tot, roșu dar sănătos… mai mic și pe care ridurile vremii apăreau, unul câte unul, întunecându-i puțin câte puțin, strălucirea.

Dar miezul… miezul era alb, dulce în fructul cel sănătos: împărțiră amândouă feliile dulci, îngropându-le pe celelalte la rădăcina cuvintelor de căință, iar viermii îi alungară într-un cocon de mătase să îi nască altă primăvară în fluturi.

Semințele mărului, rămase de la cină, le-au încuiat în clepsidra timpului să rodească alte inimi într-o primavară de vine.

Pe rând, păpușile de cârpă își găsiseră fructul-jumătate: cele cu inimă-nucă mai greu pentru că nuca ascunde miez sub coaja dură, piersicile sub puful care înțeapă, prunele sub alburiul obraz neîncrezător, ascuns privirii, strugurii… gânduri adunate-n boabe, mănunchi dulce-al iubirii… fiecare păpușă cu fruct-inimă a lăsat în coșul iernii, la rădăcina copacului stingher de pădure… semințe pentru primăveri care să nască inimi-flori pentru anotimpul iubirii.

Am rămas cu omul pictisit să ascul ticăitul ceasului care macină secunde cu indiferența de la începutul lumii încoace și dintotdeauna. Doar omul plictisit de liniștea ploii mai visează la o altă întâmplare privind dincolo de fereastra plânsă de ploaie și frunze iar eu, îngândurată, privesc pietrele ude și reci cu părerea că iubirea se zămislește de fapt din împreunarea nopții cu lumina zilei, născându-se astfel răsăritul roșu, viu.

Cuvintele mele învie de fapt din răsărit, iubirea poate învia atunci când cuvintele prind viață înlănțuindu-se chiar și-n întâmplarea păpușilor din cârpă cu inimă de floare.

Numai oamenii uită, uneori, că răsăritul lor este inima, că inima este începutul viului, că a fi uman… nu sărăcește pe nimeni cu un răsărit.

Păpuși din cârpă putem fi toți, dar nu mulți sunt aceia care cred că și o păpusă din cârpă poate avea, în ea, o inimă.

Este de necrezut, nu-i așa? întreb, retoric, îndesând mâinile în buzunare și grăbind surd, spart… pașii către nicăieri… pe aleea cu gânduri anapoda… pe care doar plouă, acum… e toamnă… sunt frunze…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
2 comentarii »