30 ianuarie 2009

Despre prăpastie

„Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează în adâncul sufletului”, sună un aforism nietzschean. Este aici presupusă o relaţie întrucâtva între conţinător – conţinut, bazată însă pe o stranie reciprocitate: în fapt, fiecare din cei doi factori implicaţi încearcă să-l cuprindă pe celălalt, într-o vagă şi infinită tangenţă.

Logosul care transcende prăpastia este cel al prăbuşirii. Caracteristică prăpastiei ca formă de accedere la nefiinţă este devenirea negativă; o prăpastie nu este, ci se deschide dinspre plin spre gol. Ea nu are contur, ci adâncime. Nu are conţinut în sine, ci este trecere spre gol. Golul şi adâncimea sunt însă categorii apofatice, iar esenţa este de căutat în altă parte. În primul rând, ea nu poate fi intuită sau percepută; nu raţiunea sau intelectul o pot cerceta, scruta, ci sufletul. Sufletul care caută în prăpastie este ori golit de esenţă, ori preaplin de ea; în primul caz el caută, ca o formă de compensaţie, ceea ce poate fi şi mai gol decât el, în al doilea – el acceptă să coboare către ne-esenţă pentru a o legitima drept ceea-ce-este-de-privit. Din momentul în care esenţa priveşte spre ceea ce nu-i aparţine, ea a înglobat deja acel ceva în sine.

Atunci prăpastia este în sine lipsită de esenţă? Da şi nu; căci esenţa ei este tocmai o lipsă de esenţă, este faptul de a fi trecere. Alice se prăbuşeşte în prăpastie şi ajunge în ţara minunilor; aceasta nu este altceva decât lumea inversată; toată lumea e nebună, dacă n-ai fi nebună, n-ai fi aici – îi spune pisica de Cheshire. La sfârşit, când fiinţarea din Alice se revoltă împotriva nefiinţei, ea aruncă lumii în care evoluase crudul adevăr – acestea nu sunt decât un pachet de cărţi de joc. Alice cade în prăpastie fără a o fi privit dinainte, dar în întreaga carte ea evoluează şi priveşte în prăpastie fiind deja în ea. Aceasta şi explică de altfel continuul relativism al universului: eroina este când prea mică, când prea mare (înlăturând iluzia că lumea ar fi vreodată făurită potrivit nevoilor noastre), regulile pe care se sprijină existenţa (începând cu jocul de croquet şi terminând cu procesul) sunt arbitrare.

Privirea lucrurilor înseamnă a privi dincolo de ele, conservându-şi totodată prezenţa în alteritate. A privi într-o prăpastie este deci a privi în şi dincolo de ea, a refuza cu alte cuvinte fiinţara pură şi a păstra concretul. Dar ce se află dincolo de prăpastie? Dincolo de ea ca nefiinţă se află ne-fiinţândul, ceea-ce-nu-este şi ceea-ce-nu-vorbeşte-ca-nefiinţă, dar care se află acolo ca o chemare. Deschizându-se întrucâtva, prăpastia constituie deci o stranie chemare mai mult decât o respingere. Ne-fiinţândul cheamă ceea ce este slab în lume pentru a-l asimila; el ştie că orice fiinţează îşi are partea sa de nefiinţă. Abia aici survine adevărata prăbuşire în… Nefiinţa este ceea-ce-nu-este, ne-fiinţândul nu suportă însă nici o legitimare; prima asimilează, acesta anulează – abia el este adevărata boală a lumii. Lumea nu e bolnavă de nefiinţă, ci se îmbolnăveşte nefiinţând.

A se uita în gol este a se preda nefiinţei. Omul care se uită ratează fiinţarea (uitându-se în gol, se uită pe sine); cel care priveşte, o salvează. A se uita – uitarea este treaptă, a privi – privirea este de sine stătătoare. Privind iei în stăpânire lucrul. Atunci când te uiţi în prăpastie, ea te priveşte.

Oamenii care „vorbesc prăpăstii” nu sunt ei cei care se uită în cuvânt înainte de a-l rosti? Ei nu privesc Ideile, ci caută formele acestora. Vorbirea lor este o trecere spre gol, fără legătură cu realul în sine. În schimb, aceia care caută Ideea o au dinainte în ei, predeterminată. Pe undeva a întrevăzut Platon acest fapt, din moment ce în Menon arăta că nu caută decât cei care ştiu ce să caute, care – aşa-zicând după Pascal – nu ar fi căutat esenţa dacă n-ar fi găsit-o. A vorbi prăpăstii înseamnă a-ţi nega vorbirea, a vorbi vorbirea şi a scăpa limbajul. Peste tot unde simplele vorbiri se întâlnesc, nefiinţa apare. Nu fiinţa cade în prăpastie, ci aceasta din urmă se urcă în ea. De aceea, prăbuşire-de-sine nu există; prăpastia te prăbuşeşte întru uitarea ta de tine.

Articol de Răzvan Ventura

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook