Sunt zile în care, între răpăitul ploii pe frunze şi secundarul ceasului de perete, las viaţa să treacă cum vrea ea.

Nu vreau s-o văd, s-o pipăi, s-o gust sau s-o miros, nu vreau să ştiu ce cară cu ea dinspre ceas înspre geamurile în care bate ploaia. O simt doar trecând prin faţa mea, ca o femeie prin faţa unui bărbat orb. Nu vreau să ştiu nici cum arată, nici mersul nu vreau să i-l ghicesc şi-mi ţin răsuflarea ca să nu-i inspir din greşeală parfumul. Nu vreau decât să se ducă, ca şi când ar fi ultima femeie care mai are să-mi treacă pe dinainte.

Sufletul meu tânjeşte după ceva mai puţin amăgitor, ceva care piere şi renaşte în mod statornic, ceva pe care dorinţele mele să nu simtă imboldul să-l înşface.

Cine sunt eu? Cum sunt eu? Uneori îmi simt personalitatea ca pe ceva bine închegat. Atunci mersul îmi este mai ţeapăn, privirea dreaptă şi arzătoare, de oţel călit. Asemeni unui corp scufundat într-un lichid, ocup un anumit spaţiu care mi se cuvine şi văd cum ceilalţi se dau cu respect şi uimire la o parte. Îmi place asta. Pot conta pe mine. Sunt o prezenţă reală şi senzaţia pe care o încerc atunci când intru pentru o clipă în câmpul fluidic al celorlalţi oameni de pe stradă este aceea a valurilor despicate de botul unei nave.

Însă starea aceasta nu durează mult. Mă sublimez destul de repede, astfel că până acasă mă transform iarăşi într-o masă unduitoare de mirosuri şi sunete, de culori şi lumini. Nu mai ocup niciun loc în spaţiu, spaţiul însuşi mă ocupă acum pe mine. Mersul îmi redevine şovăielnic, privirea – cumva rătăcită. Iar din întreaga mea personalitate nu mai rămâne decât un sentiment vag al existenţei mele fizice…

Eseu de Silvia Velea

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »