„Clopotele” de Dimitrie Anghel
Ce farmec de nedescris au povestirile despre un oraș vechi, care a fost în floare odată și din care, din cine știe ce întâmplări, s-a retras viața!…
Vântul venind a adus zi cu zi tot alte fire de nisip, le-a strecurat prin încăperi, le-a cernut pe coperișuri, le-a împinzit ca un giulgiu, făcându-le una cu pământul. Vârfuri de coloane au mai stăruit ici-coio, de cari, caravanele trecând, vorbeau ca de rămășițele unei cetăți înfloritoare; apoi și coloanele au dispărut cu veacurile și numai în cărți a mai rămas pomenire de ceea ce a fost în strălucitoarele și albele orașe ce se ridicau odinioară. Pe unele, după epoci îndelungate de glorie, un simplu cutremur le-a dat jos peste noapte, asemenea unui șubred joc de cărți clădite de un copil, ori năvala cenușei unui vulcan le-a năpădit, surprinzându-le în plină activitate. Pe altele, valurile le-au înghițit pe totdeauna și numai în legendele și baladele vechi mai trăiesc ascunse în fundul apelor, cu palaturile și clopotnițele lor care se trezesc noaptea și-și sună clopotele lor scufundate.
Și nu știu de ce, lașul, în serile de toamnă umede, când clopotele încep să sune de vecernie din nenumăratele turnuri, în negură, mă face să mă gândesc la un astfel de oraș scufundat și să-mi închipui că trăiesc într-un afund de apă, unde lumina de-abia mai străbate și din care mă lupt, cu toată dragostea mea de viață, să ies, să mă ridic la suprafață ca să respir și să-mi umplu plămânii de aerul curat și binefăcător al cerului, și să mă încălzesc din nou la lumina fericită a soarelui.
În neguri clopotele plâng, se tânguiesc, se cheamă, cum nu le-am mai auzit nicăieri în altă parte. Sunete grave pornesc coperite, călătorind parcă prin apă, se ajung cu altele, se-nfrățesc, se-mpreună, pentru ca să amuțească și să reînceapă iarăși într-o armonie surdă, într-un murmur confuz. De multe ori mi se parc că am pus urechea la pământ și că ascult, așa vine de departe sunetul, așa de trist plâng clopotele. Parcă e glasul unei vieți care a apus, parcă ar fi un ecou venit de cine știe unde.
Și din afundul acestei ape tulburi, nemaiavând energia să ies, caut să-mi aduc aminte, să reîntregesc o lume care a dispărut, să reclădesc ici-colo o locuință veche, să reînalț un turn dărâmat, sub care dorm atâtea ființe pe care le-am cunoscut. Din casă-n casă umblu, aprind lumini, reîntocmesc gospodării vechi care au fost, îi strâng pe cei plecați, refac grădini, răsădesc copaci pe cari i-am știut și nu mai sunt nici ei, realcătuind cu amintirea o viața patriarhală și fericită.
Figurile străine de astăzi, semitele figuri văzute pretutindeni dispar ca prin minune ; o mână nevăzută parcă șterge firmele cu nume iudaice și scrie alte nume pe ele, negustori vechi și glumeți, în giubele pitorești, stau pe scăunelele lor în fața prăvăliilor, vorbăreți și prietenoși, cum erau altădată…
Toate aceste țin o clipă însă, și apoi dispar, lăsându-mă trist să mă gândesc câtă schimbare s-a petrecut în așa de scurtă vreme. Simt că trebuie să plec, trebuie să mă smulg din orașul acesta unde mă țin atâtea rădăcini. Cineva parcă-mi spune: pleacă de aici cât mai este vreme, dacă nu vrei să rămâi înnămolit pe totdeauna. O părere de rău însă mă prinde de tovarășii mei, căci lașul e ca o vastă familie, în care toți se cunosc, se ajută și se tolerează. Cea mai mare parte dintre ei parcă nu mai vreau nimic; se mulțumesc că sunt la adăpost și pot să mănânce și să se îmbrace. Un rest din fastul vechei boierimi le impune încă fațada, aparența: și toată truda lor e de a-și îngriji ființa lor exterioară. Eul, la dânșii, este același, căci toți trăind într-o neîntreruptă comunitate, au ajuns să se asemene, în afară de micile lor daraveri cotidiane, de orele de slujbă sau de birou, căci mai toți sunt funcționari și sinecuriști, nimic alta nu-i mai tulbură. Fiecare așteaptă câte o moștenire sa-i cadă din cer, după ani de zile de la năruirea fantasticelor averi ce au fost, ca un naufragiat care nădăjduiește corabia mântuitoare. În monotonia acestei vieți, orice lucru întâmplat ia proporții ce-i privesc parcă pe toți, o curioasă francmasonerie îi leagă și toți iau parte la bucuriile și durerile celorlalți, precum își împart și banul sau nevoile. La capătul acestui trai comun, nici un ideal, nici o încercare măcar pentru a ieși și a da o dovadă de existența lor.
Și cu toate acestea cunosc printre ei oameni de o inteligența superioară, ființe care au dat la un moment probe de energie și voință, talente diverse, predispoziții naturale, suflete alese și bogate, cum rareori am întâlnit în alte părți.
Cum se explică aceasta? Ce fatalitate s-a abătui peste orașul acesta mort? De ce energiile dorm și nu e chip să se mai redeștepte? De ce atâta renunțare de sine? Ce e somnolența aceasta vagă și misterioasă care-i lenevește pe toți, le îngreuie avântul și-i face să se asemene? Să fie lipsa unui mântuitor? Și dacă ar veni oare acela, l-ar asculta cineva? Ar fi el în stare să împrăștie atmosfera asta de somnolență biruitoare, în care plâng și se tânguiese clopotele ca într-un oraș din legende, scufundat sub ape?
1 voturi
Încarc...