9 aprilie 2020

„Cedrul” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelMajestuos își înalță fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă și îndulcită de soare, bătrânul cedru din Grădina Plantelor și freamătă căutând în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din țara lui.

Străin și singur visează patriarhul la țara Libanului, unde praful de pe drumuri se ridică în pulbere de mărgean roș.

Murmură așteptând să-i răspundă o șoaptă de palmier, tace ascultând surdul zgomot ce-l face rodul unui măslin în cădere, se cutremură cu tot frunzarul văzând pe orizont cum trec norii deși, închipuind caravane.

Anemone albe înstelează verzile mări de ierburi, crini uriași își scutură polenul în soare, miresme tari de roze vin să-i îmbete frunzarul.

Vorbe străine însă răsună, și bietul patriarh amintindu-și că e în surgun își încetinează păinjenișul de rămurele, încremenește din nou rotunda-i umbră pe pământ și tace.

Placa înfierbântată de soare, ce o poartă pe trunchi, cu inscripția anului când a fost smuls din pământul țării lui și peste care se înclină curiozitatea trecătorilor, îl arde ca un stigmat…

Cercuri rotunde, ca undele unor vibrații, i-au pornit din inimă și i-au scris viața an cu an.

În cele mici dorm amintirile care se trezesc și îl înșeală cu fantasmagorii ce i se par că le-a visat. Unele peste altele, spun apoi celelalte mersul timpului, lupta cu furtunile; largi, cele din urmă, nesigure și depărtate, șerpuitoare și abia văzute, își scriu păinjenișul ca ultimele unde ale unui val ce vine obosit să se spargă de un țărm.

Întemnițat din miile acestea de cercuri, ce-l cuprind de sus și până jos, își ascunde viața centenarul și tace.

Tumultuoasă, venind de departe din pământ, prin miile de rădăcini ca prin niște subterane, cât ține ziua seva urcă, susură poate, cotind prin miile de pridvoare și ganguri, se înalță, se împrăștie prin milioane de canaluri, până la cea din urmă nervură ; ca să coboare iarăși, o dată cu noaptea, să alunece în cascadă, să scadă din crenguță în crenguță, din ram în ram, până în întunecatele ganguri și pridvoare ce duc în pământ.

Un etern flux și reflux îi înveșnicește durerea și nostalgia, iar rădăcinele-i îi țin robit ca pe un uriaș legat în lanțuri, adus din cine știe ce colț de lume spre batjocura trecătorilor.

Un răget de fiară îl face să se deștepte din nou și să se cutremure. Imperiosul glas pe care îl aducea vântul torid din galbenele pustiuri, glasul care își striga foamea și dragostea, netulburat de nimeni, când biruitoarea primăvară își dezlega puterile vieții, a trecut prin aer…

Neașteptat însă vântul și-a îndreptat aiurea aripa, și glasul leului domolit s-a amestecat cu alte zvonuri și a amuțit ca o părere…

În locul galbenului pustiu peste care vântul aleargă mânând la infinit mișcătoarele valuri de nisip, o mare uriașă de coperișuri îl împresoară. Zădarnic caută bătrânul centenar să vadă nălucind în zări culmile ninse ale munților ; zădarnic caută spre șesuri, doar o zări nesfârșitele turme ; zădarnic își mișcă fremuitoarea pleată căutând să se înșele și picură lacrimi mari de chihlimbar din înaltul ramurilor așteptându-și dezrobirea.

Mii de vieți însă, aduse din toate colțurile lumii, mii de ființe străine, care născute pe un mal de mare, care venite din tropice, care odrăslite sub nordice ceruri, tânjesc și suferă ca și dânsul; dureri minuscule, alături de durerea lui uriașă.

Anii vor curge însă, și cercurile, tot mai multe și mai mari, îl vor cuprinde, până ce gol de sevă va rămâne într-o zi în fața cerului, așteptând vântul milostiv care să-l dea la pământ. Cu zgomot va cădea schelăria de lemn și va putrezi în țară străină ; înjosit va ajunge splendidu-i trup, din care netrebnice scânduri și grinzi se vor face; zgomotoase vor suna ferăstraiele împrăștiindu-i alba pulbere care, ridicată poate de vânturi, va mai întoarce măcar o parcelă din el, în țara lui.

Mari, bătrâni și aproape de cer ca și dânsul trebuie să fie acum melezii, terebinții, chiparoșii, pe care i-a lăsat acolo. Lungi și rămuroși poate unii au căzut la pământ, tremurători și sonori cânta poate alții, înfiorați de glasurile ce vin din pustiuri, dar și ei vor cădea la rândul lor, când viața ca un val obosit de-abia își va mai putea scrie ultimul cerc, ce se va sparge de țărmul morții.

Grinda sfântă, ce sprijinea splendoarea templului Ierusalimului, nu va mai ajunge nici unul, căci biblicile vremuri au apus ; nici scândura prețuită ca să slujească drept sicriu faraonilor, căci faraonii au trecut și ei de pe pământ, intrând cu toată seminția lor sub albul portal al piramidelor…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook