„Culegătorul de stele căzătoare” de Dimitrie Anghel
De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, așteptând să vadă ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă și impalpabilă care umple aerul și nu cade nicăierea, firele de beteală care se urz0065sc ca o mreajă și apoi se desfac ; și ochii lui se umpleau de visuri și sufletul lui veșnic avântat se umplea de o melancolie fără de margini, vrând să scape și el și să se amestece mai curând în oceanul acesta luminos, spre care râvnea de atâta vreme.
Ușoară ca o estompă, seara întuneca vârfurile copacilor, dezlega umbrele din ramuri și le împrăștia pe drumuri, ștergea contururile florilor, amesteca laolaltă culorile.
Sus, întâile licăriri sfioase se arătau, mare și orbitor luceafărul apărea, scânteietoare constelațiile își arătau punctele lor de foc în locul obișnuit, imens șerpuitorul drum al robilor se strecura printre norodul de sori, de luceferi și de stele, brăzdând tăria și apoi, după cele mari și scăpărătoare, sfioase se arătau și cele mai mici, și cele mai mărunte, și toată pulberea de diamant a celor de-abia văzute, și tot praful stelar al celor de-abia bănuite. Prăpăstii negre de catifea, oceane de întuneric, pustiuri de cerneală se zugrăveau totuși pe alocuri, nemărginitele depărtări ce se întindeau de la planetă, la planetă, ori de la stea la stea, căscau enigmatice și oarbe, se afirmau sfidătoare voințelor ce s-ar fi încumetat măcar să străbată atâta drum, virgine de viață încă și străine de fericire ori de nefericire.
Tăcut se cumpănea universul cu miile-i de astre deasupra căsuței lui.
Tot mai alb și mai licăritor se arăta drumul robilor de-a lungul căruia, în fiecare noapte, se înșiră parcă și merge spre un țel necunoscut, spre celălalt capăt al lumii, un șireag de miliarde de pelerini cu făcliile aprinse, și iată că într-un târziu și feeria pe care o aștepta el cu atâta nerăbdare, ploaia de artificii multicolore, jocul nebun de rachete pe care îl schimbă între ele bătrânele planete începea să brăzdeze tăria…
Ca un preludiu, sau ca picurii răzleți de ploaie când trece un nour gonit de furtună, în întunericul albastru alba fulguire începea.
Vii, scânteiele aprinse ale atâtor sfărâmături, ca un roi de albine de aur împrejurul stupului de foc al soarelui, prindeau să rotească. Unele se desprindeau parcă, luate de cine știe ce vânt care străbate acele înălțimi nebănuite ; și răzlețe de roi, tremurau o clipă, se făceau albastre, se fărâmau în pulbere violetă și apoi dispăreau. Altele, ca niște semințe de diamant aruncate prin voința și știrea cuiva, se apropiau tremurătoare la un loc, păreau că odrăslesc un mănunchi de viorele și dispăreau la rândul lor.
Viu înălțimile se luminau o clipă, străluciri de ape ca pe luciul unei mătase albastre treceau; și universul, nepăsător de risipa asta de nestemate aruncate cu atâta dărnicie, se schimba la față, pălea, își stingea din loc în loc înflăcăratele faruri și devenea încetul cu încetul uriașul clopot de sticlă anonim, ce stă deasupra capetelor noastre și își ascunde tainele cât ține ziua.
În unele seri de august însă, vagabondele lumini ce brăzdează cerul păreau că se înmulțesc și plânsul acela de foc, al cine știe cărei dureri uriașe, amestecându-și lacrimile, cădea parcă tot mai aproape de pământ. Dar inima lui Enric își avea și ea lacrimile ei și în timp ce universul își plângea preaplinul de lacrimi, el și le plângea pe ale lui, sătul de puterea asta nevăzută ce-l ținea încătușat pe pământ, în timp ce cu privirile putea să facă ocolul lumii.
O mizantropie ciudată îl făcu să se răzlețească de toți și să trăiască închis în propriul lui suflet. Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să poată trăi pe socoteala lor. Viața cărților însă e moartă, suflul ce-a palpitat în literile negre, care au fost scrise într-un moment de inspirație, e ca o adiere ce-ar trece întâi peste un mormânt, până să ajungă la tine.
Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeți au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge și cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniștească tumultul râului roș care aleargă fără astâmpăr în noi. El însă nu vedea acestea și, urmând să trăiască singur, cum nu mai putea să sufere oamenii, de la o vreme nu mai putu să sufere nici pământul.
Frumoasa natură ce se preschimbă veșnic, bogată în decoruri și în priveliști, pe care cei patru mari pictori, ce sunt anotimpurile, vin pe rând s-o zugrăvească cu penelele lor înmuiate în aur și purpură, în lumină și întuneric, lui nu-i mai spunea nimic. O ură împotriva orânduielii acestea veșnice, care pune același verde pe copaci primăvara și amestecă același albastru spălăcit în fundul izvoarelor, îi umplea inima și-l făcea să-și oblonească fereastra cât ținea ziua. Noaptea formele se pierdeau și marginea realului nu mai putea să-i arate până unde poate merge. Noaptea el devenea un fel de locuitor universal, un fel de ființă vagabondă prin lumi astrale, un suflet ce nu aștepta decât marele suflu al morții ca să se dezrobească și să-și poată lua drumul ca un fulg în nemărginire.
De la fereastra lui, el nu vedea ce misterioase forme luaseră copacii în grădină, nu simțea ce puternic miroseau florile împrospătate de rouă, nu arunca o privire mișcătorului covor ce-l fac umbrele pe drumuri ca să pășească misteriosul pas al ființelor aeriene cu care legendele au împoporat lumea. Dincolo de vârful copacilor era scăparea, dincolo de mireasma florilor era hodina, mai departe de marginea orizontului era dezrobirea.
Și în liniștea aceea în care el visa cu fruntea răzemată de fereastră, deodată, din înălțimile tăriei, un fulg luminos se dezlipi, străbătu vertiginos spațiul, se mări din ce în ce și apoi, ca un buchet căruia îi tai ața ce-l leagă, se desfăcu într-o ploaie de flori viorii, care căzură cu zgomot peste grădina unde sta pe gânduri visătorul.
Viu crengile arborilor se mișcară, un susur sperios porni, câteva păsări deșteptate din somn își întinseră aripele fărâmând armonia umbrelor și apoi totul se liniști din nou. Copacii tăcură, reluându-și somnul întrerupt, păsările făcură câteva ocoluri și reveniră la loc, florile amirosiră și mai tare. Impasibila natură își încremeni din nou variatele contururi pe orizont, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut și n-ar fi venit un oaspe străin din cine știe ce depărtări insondabile să povestească de alte lumi, de alte întâmplări, de altă viață. Nepăsătoare, natura își reluă somnul, ca și cum cerul n-ar fi rămas văduv de un astru de foc, ca și cum o nestemată n-ar fi căzut din uriașa salbă ce-o poartă la gât universul.
Enric alergă însă și în locul lacrimilor de foc află niște simple scorii calde încă, vreo câteva pietre sfărâmate, câteva biete și infime țăndări de astru.
Pietre, scorii ori țăndări, pentru dânsul erau totuși bucăți de cer căzute pe pământ. Visul lui se înfiripa și prindea, în sfârșit, ființă. Mânele lui pipăiau fărâmiturile acestea de univers, iar lutul din care era făcut prinse să vibreze ca niciodată la atingerea acestor fărâmituri venite de aiurea, ca și cum și-ar fi adus aminte că făcuse și el parte cândva din alt tărâm și că poate miliarde de ani străbătuse o altă orbită, rotind împrejurul cine știe cărui soare, prefăcut acum în cenușă și împrăștiat în nemărginire.
Și mai străin și răzlețit de lume trăi de atunci cu bizara lui comoară o bucată de timp și apoi, într-o zi, dispăru cu desăvârșire. Enigmatică îi rămase casa cu obloanele și ușile zăvorite, până ce, într-o dimineață, îmbătrânât și purtând ca o lumină lunară pe față, apăru aducând, spre mirarea vecinilor, un șir nesfârșit de bolovani, de pietroaie de toate formele și în toate culorile.
Visul lui prinsese acum o formă și începuse a sa concretiza. Neputând să urce la cer, după cum îl îmbia tainicul dor născut într-însul, hotărî să înfăptuiască cerul pe pământ. Din materialul acesta căzut din toate astrele și adunat pretutindeni, visă să-și dureze o casă, să-și înalțe o tebaidă cu sfărâmături de univers, să-și clădească o citadelă de uranoliți, un mausoleu planetar în care să se izoleze și să se îngroape ca un faraon sub o piramidă.
Un singur lucru însă îl abătu din graba care îl zorea să-și înfăptuiască visul. În nebunia lui și ura pentru tot ce era pământesc, se gândi cum ar face să poată clădi tot materialul acesta, fără a-l cimenta.
Și atunci, cu o răbdare neînchipuită, zicându-și că atracția moleculară ar înlătura ușor și piedica aceasta, începu, una câte una, să șlefuiască toate pietrele, tot excedentul acesta planetar căzut spre nenorocirea lui pe pământ…
Casă nu a ridicat, căci o viață omenească nu ar fi fost îndeajuns pentru a înfăptui un asemenea vis fantastic : și moartea l-a găsit între sfărâmăturile lui de astre, împrejurul cărora, vântul, jucându-se, purta de ici-colo pulberea fină a atâtor universuri dispărute.
1 voturi
Încarc...