2 ianuarie 2019

„Oglinda fermecată” de Dimitrie Anghel

Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărâmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată…

În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vânăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii.

Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vânătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrângea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea târzii de noapte.

Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni.

Un vânt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, și-a întins aripele și a împrăștiat mireasma grea a teilor.

Am lăsat deschis larg fereastra, în cuprinsul căreia alba crizantemă se desemna ca pe o mătase decolorată, încercând s-adorm din nou și să rechem visul meu ; și visul supus voinței mele și-a reluat firul întrerupt…

Ținând o oglindă rotundă în mână, cel ce eram eu sau ființa mea din somn se făcea că descindeam lespezile de piatră ale casei noastre străvechi în care mă născusem și un zâmbet ciudat îmi lumină fața…

O dușmănie contra alcătuirii firești a lucrurilor fierbea în sufletul meu, monotonia acelorași decoruri înălțate de ani și în care mă îngrădise o voință ce nu era a mea mă răzvrăteau. Înșiruirea liniară de oșteni disciplinați a plopilor ce se îndrumau veșnic spre arcul porții, fără a putea trece niciodată dincolo de ea, în largul câmpului, spre libertate, mă chinuia parcă. Înalții duzi din fundul grădinii, ce stăteau de-atâta vreme ca două sentinele obosite, îndoindu-se din șele, privind departe, spre șesuri, fără să vadă nimic nou venind din golul orizontului, își tremurară nervos frunzișul, de bucurie, văzându-mă.

Și eu, sau alba mea ființă din somn, pășeam cu oglinda mea ca un dușman al eternelor forme și mă bucuram știind că voi putea să schimb fața naturii și că voi putea păși printre arbori și flori ca un dezrobitor.

Albă, luna se ridicase căutând să furișeze o rază piezișe în oglinda mea, dar eu o țineam strânsă cu grijă la piept, ferind-o de lumini, până ce am ajuns pe înaltul unei coline, din vârful căreia se vedeau zările. Nemișcate, priveliștile ce le știam din totdeauna dormeau sub feeria astrelor…

Și nu știu cum, atunci am ridicat oglinda sus cu amândouă mâinile spre șiragul nemișcaților plopi, ale căror umbre dormeau ca niște drumeți obosiți pe albul aleelor.

Fulgerătoare o rază trecu, și apa moartă și verde a oglinzii s-a aprins deodată, ca un ochi redeșteptat sub o pleoapă în care mijește un straniu gând. Și cât ai clipi, treziți din nemișcarea lor seculară, deșteptând odată cu ei umbrele drumeților obosiți de pe albul aleelor, mari și greoi, uriașii plopi au prins să murmure mișcându-și argintul din creștete și fantomatici au pornit-o spre poarta închisă.

Împinse ca de un vânt puternic, canaturile vechi s-au zguduit scrâjnind din țâțâni, apoi s-au dat într-o parte cu vuiet, lovind pereții.

Și întâiul plop păși, iar după întâiul, înșiruirea uriașilor aplecându-și creștetele a urmat, trecând sub arcul porții, chemată de puterea oglinzii mele.

Un râs zgomotos umplu aerul și, ca într-o veselie tremurată de foi, nemișcații plopi, unul după altul, înaintară dezrobiți de farmecul meu și apoi se așezară roată împrejurul unui iaz adormit, în adâncul căruia se priviră mirați, ca unii ce-și vedeau pentru întâia oară chipul.

Gol rămăsese locul în urma lor, schimbând priveliștea obișnuită a grădinii, care părea acum o față cunoscută din care ar fi ciuntit cineva o parte.

Tăcut apoi, am întins ochiul meu făcător de minuni, prinzând în rotundul lui imaginea caselor părintești, întorcând-o cu fața spre șes și cu dosul spre grădină…

Și iată că ferestrele casei străvechi, ca niște ochi sătuli de a fi privit de atâția ani aceiași copaci și aceleași straturi cu flori, s-au luminat și ele, părând a privi lung și avid noua priveliște a șesului luminat de lună.

Vesele, ca și ochii mei, priveau geamurile bătrâne, după care într-un fund de odaie văpaia unei candeli ardea ca un iris de aur : o ușă deschisă, plină de un întunerec albastru, sta căscată parcă de mirare ; și împrejmuirea toată neputând să-și vină locului față de atâta schimbare, se cumpănea căutând să-și așeze liniile.

Ridicându-mi ochii din nou după isprava aceasta ciudată și văzând sărmanii duzi din fundul grădinii, ce stăteau de atâta vreme ca două sentinele pe care nu venea nimeni să le schimbe, mi-am întins oglinda și i-am schimbat și pe dânșii, pe unul în locul celuilalt.

Și apoi, strângându-mi cu grijă iar oglinda la piept, m-am așezat pe înaltul movilei ca să privesc cu mulțumire la cele ce făcusem.

În fundul cerului, albă luna se ridicase și ea și privea mirată, ea care le vede de atâta vreme toate și nu putea parcă să se armonizeze cu peisagiul acesta neobișnuit, părând că e o podoabă aninată, așa într-o doară, de cineva fără gust și fără simțământ artistic. Străină privea și pe fața ei ironică se vedea cât de colo că-și dădea seama că ieșise din obișnuitul lucrurilor existente și, rușinată parcă de fapta mea, își trase un nor peste mască și se acoperi.

Iar așa, întunecat, peisagiul rămase și mai straniu.

Eu însă simțeam frumosul și în acest fel și mă gândeam cu bucurie ce surprinși o să rămâie vecinii când se vor deștepta și vor vedea toate acestea. Schimbasem ordinea firească și mă bucuram de puterea mea, eram fericit ca un copil; și prețuind multa noutate ce puteam s-o aduc, mi-am coperit mulțumit ochiul luminos al oglinzii făcătoare de minuni și, strângând-o la piept, am pornit singur în lume ca s-o izbăvesc de urât și s-o fac să mai vadă și altfel lucrurile de cum le apucase din străbuni…

Dar când m-am trezit din somn și canavaua visului și-a destrămat urzeala, misteriosul meu talisman nu mai era nicăiri, fereastra mea întoarsă tot spre același orizont, spre care priveau ochii mei triști în fiecare dimineață, și eu tot același om pe care îl știu de mult și pe care nu-l pot scăpa de realitatea lucrurilor existente.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook