Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile, ce au rămas să fie repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre Şt.O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

Şt.O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza „Influenţe strâine asupra literaturii române – foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu „bilă neagră”, un semn divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.

Mesajele lui Steo către domniţa de la Tecuceni-Buciumeni, Ly, Lia, Lilian- cum o mângâia el, converg într-un patetic epitaf: „În cuibul tău de la Tecuceni visez eu să muncesc alături de tine…” Nunta lor a fost o feerie în podgoria de la Tecuceni, cuibul lor de nebunii, unde au participat N. Iorga, D. Anghel, Sadoveanu, C. Sandu-Aldea etc.

Pâna aici toate bune şi la locul lor. Numai că Şt.O. Iosif şi-a ales ca prieten pe Dimintrie Anghel, „poetul florilor” – cum a fost catalogat de critici. Stând zilnic în casa lui Steo şi scriind literatură, Anghel se îndrăgosteşte de Natalia, o seduce, şi după un timp, femeia îşi părăseşte soţul şi se mută la Dimitrie Anghel.

Faptul acesta a avut efectul unei lovituri distrugătoare.

Prin 1910 dezastrul moral se agravează. Lirismul patetic din „Cântece” reflectând etapa în care Helianta (Natalia) devine soţia lui Anghel, relevă un suflet devastat.

Pierzând-o pe Natalia, pe care o cântase în atâtea poezii, divinizând-o, blândul Steo, a cărei constituţie nervoasă nu a putut să suporte şocul, cade greu la boală şi pe 22 iunie 1913 moare, în urma unei congestii cerebrale.

Nici Dimitrie Anghel n-a fost fericit cu ea.

Ca om, Dimitrie Anghel era din toate punctele de vedere opusul lui Iosif, ceea ce dovedeşte că… extremele se atrag. În timp ce Iosif era blând, sfios, delicat, Anghel era un om incomod, deprins cu zeflemeaua, maliţios şi irascibil, căruia îi sărea ţandăra din orice şi care, nu rareori, ameninţa cu revolverul.

Dar trădarea prietenului s-a răzbunat.

În urma unei scene violente cu Natalia Negru, nemulţumit de noua mezalianţă, la 13 noiembrie 1914 şi-a descărcat un foc în piept şi, după două săptămâni de chinuri, a murit în spital.

În ziua înmormântării, la cimitir, o necunoscută i-ar fi strigat Nataliei, care participa la înmormântare: „Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”

Prietenul lui Topârceanu povesteşte: „Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În faţa sicriului descoperit pentru ultima oară am ascultat cu fruntile plecate improvizaţia vibrantă a d-lui Sadoveanu care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile crispate ale mortului cădeau fulgi de zăpadă…”

După moartea celor doi, Natalia Negru a trăit până la adânci bătrâneţe, fără regrete, povestind scene din viaţa celor doi poeţi.

Text de Ion Ionescu-Bucovu

2 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Dragoste, Memorii
Comenteaza! »