6 ianuarie 2020

„A patra Parcă” de Dimitrie Anghel

Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mâna-i vestejită furca fatală, cu lâna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină; cu luare-aminte învârtește cealaltă fusul neastâmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.

O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună? Un zâmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zâmbească; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmânt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfârșita lână ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei…

Sinistră toarce trinitatea aceasta la lumina opaițului lor și nu știu că, în casa în care stau eu, au o a patra suroră, mai sinistră, mai hidoasă și mai implacabilă decât ele. Ea nu toarce, ci dormitează toată ziua în întunerec, cu perdelele lăsate, ținând la pieptul ei uscat și pe pleoapele ei vestejite somnul, acest frate bun al morții. Cu negru e îmbrăcată odaia ei, mirți funebri are în cerdac, făclii de ceară ard lângă icoane și jalnice tropare îngână în tactul mătăniilor de lemn sfânt ce le deșiră toată ziua.

Din cerdacul larg al casei însă, unde sta această a patra Parcă, Tătărașul vechi își înalță colina lui plină de grădini umbroase cu pomi roditori și cu albe căsuțe care râd voios la soare. Flori roșii luminează ici-colo fereștile și parmaclâcurile, prietenoasele zorele îmbracă stăruitoare câte un foișor și vara ți-e mai mare dragul să privești cum amestecul acesta de alb și de verde ia cu asalt colina, voind parcă să vadă ce se petrece după creasta care mărginește cerul. Un drum alb șerpuiește însă, se ridică pieptiș, se pierde la un cot, după un pâlc de case, și se arată din nou scriindu-și vadul alb pâna la poarta „Eternității” care-și profilează turnul bisericii, înălțându-și crucea aurită ce adună ultimele raze ale soarelui.

Dimineața e tihnit șleaul, rari drumeți trec și, în timpul acesta, Parca stă ascunsă și ea după geamurile cu perdelele lăsate ; dar după-amiază convoiurile se urmează urcând spre neagra poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și atunci, ca furișată dintr-un mormânt, vecina, ținându-și mătăniile în mână, iese și se așază în cerdac între mirții ei. O bucurie stranie îi luminează ochii și priveliștea aceasta a morții o înviorează parcă și îi dă o noua înfățișare de tinerețe. Cu o voluptate neînchipuită, își pleacă urechea ei bătrână și ascultă frânturile de marș funebru scăpate din alămuri ce le aduce vântul, ca o hienă adulmecă aerul, urmează și numără avidă prapurile, face parcă în gând socoteala pomenilor și, cu cât convoiul e mai bogat, cu atât și bucuria ei pare mai mare.

Din ce în ce mai mic, convoiul descrește, o umbră trece pe fața ei când dispare după case, cu nerăbdare se ridică în vârful picioarelor ca să-l vadă reapărând, atentă își pleacă urechea să prindă și cele din urmă frânturi de sunete și, când convoiul și-a șters dunga neagră de pe drum, atunci ca în urma unei biruințe se așază din nou între mirții ei și urmează, cu închipuirea poate, scenele ce trebuie să se petreacă la marginea gropii deschise peste care cad lacrimile celor ce și-au pierdut o ființă dragă.

Sunt zile însă când vântul nu aduce nici o frântură de marș funebru și atunci, la orele obișnuite când trec morții, ea nu-și mai poate găsi astâmpăr. Ca o furie își clatină funebrii mirți ca și cum ar vrea să deștepte moartea din ei, neliniștită se pleacă pe marginea vechiului cerdac și cercetează drumul, doar o vedea un dric cât de sărac, cu răbdare așteaptă până se împânzesc umbrele și, dacă viața a fost biruitoare în ziua aceea, îmbătrânită parcă cu zeci de ani, se face mică, se imaterializează și se strecoară în casă ca o umbră, așteptând să se facă iarăși ziuă ca să poată vedea negrele convoiuri trecând…

Iar Cloto, Lachesis și Atropos, cele trei posomorâte și triste surori, în timpul acesta, la lumina lividă a opaițului ce le luminează, torc înainte nepăsătoare, una ținând în mâna-i veștejită furca din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină, cealaltă fusul fatal pe care vine să se învârtească firul, iar cea de-a treia implacabila foarfecă ce va tăia într-o zi și firul hidoasei lor surori, întârziată prin cine știe ce întâmplare pe pământ.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook