E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.

Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însângerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul până aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrâne.

Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pământ, ca o arătare, a început să plângă un cântec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vântului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorânduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decât celălalt, își tremură arcușul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cânte un cântec vechi, o romanță duioasă auzită în copilărie.

Cântă fantoma, și deodată, de pe poarta de la intrarea tăpșanului, un șir nesfârșit de echipajuri cu cai frumoși în clinchet de alămuri, cu roțile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se ivește și umple parcă platoul. Roată lângă roată apoi se învecinează și râsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie și în bătaia evantaliurilor frumoasele zilei își împărtășesc taine, își destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreții își joacă bidiviii, strecurându-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zâmbet colo, fac frumos la cucoane. Un parfum dulce se răspândește, și parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă…

Fantoma de adineaori are un taraf acuma, o giubea nouă o îmbracă, ochii îi sclipesc și mâna nu-i mai tremură, tânguirea singuratecă se face orchestră, o ghitară parcă s-a adăogat, și iată și un flaut, și sunt mai multe viori parcă, și vocea care cântă ai spune acuma că e tânără, vibrătoare, sonoră… Și tot alte trăsuri vin. Și iată-le acum pe largul tăpșanului ocolind, se țin șir una după alta, merg domol îndrumate spre poartă și dispar una după alta sub umbrarele aleelor de tei ce împrejmuiesc drumul în defileu până de vale. Dar cântecul a tăcut și amintirea aceasta adusă de cântec a dispărut cu el. Pe tăpșanul pustiu se face întuneric și devale lașul și-aprinde luminile sfioase tremurând în ceața albăstrie. Arunc un ban fantomei de lăutar și cobor la vale, cătând să-mi întregesc amintirile.

Da, viziunea aceasta era adevărată în vremea copilăriei mele. Era bogăție, și nu era seară cu lună să nu urce trăsurile pe dealul Copoului. lașul era un ostrov fericit, o oază de verdeață împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cântecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul binecuvântat, în care se aciuiase boierii noștri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este.

Cobor la vale trist, sub teii cari au îmbătrânit și murmură, mișcându-și umbrele.

Și iată, parcă văd trăsurile iar cum se opresc la ronduri, unde alți lăutari cântă. Parcă le văd acuma în plină bătaie de lumină, cu alte haine, ca pe vremea noastră, cu crenoline mari și învoalte, cu mijlocul subțire, cu pălării cu streșine mari pe sub cari scapătă zulufii până pe umeri. Toți se cunosc și figurile lor toate parcă-mi sunt cunoscute și mie, și mi-e jale de dânsele, ca de o lume de morți.

Luna urcată sus, deasupra copacilor, ca o mască lividă de clovn, privește și ea și râde ironic, mișcând umbrele…

Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boierești, de o parte și de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse și o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini și umple aerul nopții.

Trăsurile s-au oprit din nou pe două rânduri și-au umplut strada, în fața cofetăriei celebrei M-me Alexandre… Evantaliurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care și băieții din prăvălie vin legănând tablalele cu dulcețuri și cu înghețate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună și cântec de lăutar și înviorate de aer curat, mănâncă cu poftă, ținând cu mănușatele lor mâini grațioase farfurioarele cu bunătățuri. Cavalerii își servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, și strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitii și lacheii de pe capre stau gravi, făcînd zâmbre, neexistând parcă, neauzind, neștiind nimic.

Și când au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mână, o înclinare grațioasă din cap, și alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome.

Da, alaiul e plecat din nou, și iată-mă singur cu umbra mea în Iașul mohorât al zilelor noastre, în Iașul lepros și vulgar, unde străinii s-au mutat și au pus mâna pe vechile case boierești, pe parfumatele grădini de altădată.

Ostrovul fericit, ascuns între umbrare și împrejmuit de vii, adăpostește astăzi o altă lume, care nu mai e aceea a copilăriei mele și unde eu mă simt un străin, aproape o fantomă.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »