30 septembrie 2016

„Garda imperială” de Dimitrie Anghel

Se face un amurg de toamnă într-un codru bătrân de stejari, prin care trece un rădvan în clinchete vesele de zurgălăi. În el suntem noi, micuți cum eram atunci, cu tata și mama.

Frunzarele veștede sună împrăștiindu-și ghinda pe drumuri, iar în fund, departe, printre trunchiurile negre, soarele a coborât și a stat neclintit, ca o candelă între colonadele unui templu.

Zurgălăii sună încet și, de o parte și de alta a drumului, fructul roș al măcieșilor împrăștie pretutindeni pete de sânge. Feregele uscate și-au plecat dantelatele frunze și pe lângă trunchiuri, pe covoarele catifelate de mușchi, bureții albi se înșiruiesc, ori se adună în pâlcuri, adumbrind parcă o lume minusculă sub umbreluțele lor.

Fața mamei e coperită cu un văl cenușiu, prin care i se văd ochii blajini, ca după pânză de păianjen. Mâna ei mânușată se întinde la răstimpuri ca să ne așeze o șuviță, ori să ne învelească când bate vântul.

Tata pare adâncit în gânduri, și noi stăm cuminți și tăcuți, cu micile noastre suflete călătoare prin codrul bătrân.

Soarele a căzut apoi tot mai jos, și întreg fundul pădurei, cu painjenișul de crengi luminat, pare un vitraliu misterios, după care se petrece agonia unei lumi.

Tăcerea creștea ca din pământ, tăcerea aceea tristă a lumei vegetale care te învăluie, te pătrunde, te face să cauți căldura unei mâni, prietenia unor ochi.

Și în tăcerea aceasta adâncă, deodată, ca atunci când vântul pornește pe nesimțite de trezește ici o frunză și colo alta, de apleacă un ram ici și fărâmă o crenguță mai încolo, suflă în intrarea unei scorburi ori trezește un ecou prin peșteri și ca apoi, toate aceste zgomote răzlețite adunându-le, cu ele să întregească o simfonie dulce ori un zgomotos marș de biruință ; de departe, venind pe sub crengi, un glas de fanfară străbătu încet, încet, se potoli și apoi, călătorind parcă pe sub pământ, reîncepu mai tare, apropiindu-se mereu.

Mâna tatei s-a ridicat lin către vizitiu, și în amurgul dulce leagănul trăsurei a stat sub un copac bătrân, de o parte a drumului. Înainte șleaul alb lucea, și în afară de muzica aceea dulce ce înfiora codrul, nimeni nu venea înspre noi. Sonore notele răsunau, și acum ai fi spus că vin din cer, de undeva, călătoreau prin aer, apoi, tot mai aproape parcă, până ce deodată culorile unui steag se aprinseră în aer și răniră cuprinsul.

Și atunci, izvorând de sub crengi, o întreagă armată în aurul firetelor, o lume întreagă de oameni și cai, purtând lumini pe dunga epoletelor și pe tăiușul spezelor, umplu șleaul. În capul lor, un general bătrân, pe un cal negru înflorit tot de spumă, apăru pe jumătate întors, sprijinit în scările lucitoare, și făcu un semn ridicând un fulger cu spada. Alămurile tăcură pripit și muzica aceea dulce, ca tăiată de ascuțișul săbiei lui, conteni într-o risipă de sunete ce se împrăștiară sub umbrare.

Alaiul leit în aur stătu, flăcările albe, albastre și roșii ale steagului fluturară, și bătrânul general, coborând de pe cal, se apropie de trăsura noastră, duse o mână la chipiu și rosti câteva cuvinte în franțuzește. Tata coborâse și el, și acum, în timp ce armata sta neclintită, amândoi apropiați de marginea trăsurei, vorbeau cu mama ce-și ridicase vălul de pe față, sus. Era ceva blând în fața omului aceluia bătrân, care străbătea țara noastră prin codrul străvechi de stejar, ducând alaiul lui la moarte. Gesturile lui corecte arătau parcă prea puțin obișnuința de a mânui o spadă, pe a căreia lucire, desigur, nu înflorise încă pata sângelui. Mâna lui se pusese pe creștetul meu, tremurătoare, amintindu-și parcă ceva. Și ochii lui erau triști, triști, ca ochii care lasă ceva în urmă. Da, nu era nimic războinic în înfățișarea lui, precum nimic războinic nu era în tot alaiul acela de capete bălaie, cu mustața abia mijindă, îmbrăcat numai în aur și în fireturi, care plecase din țara lui spre necunoscut…

Era mai mult o armată gătită de paradă, o armată ca să facă frumos la cucoane, un alai elegant, gata să fie acoperit de flori ce i s-ar arunca de prin balcoane, o ceată de figuranți ce merg la o sărbătoare ori într-un tournoi nevinovat.

Codrul bătrân de stejar, trist și întunecat cum era, nu avea flori să arunce, nici ghirlănzi triumfale de întins peste capetele lor. Frunzele moarte ce le aruncau crengile cu gestul lor de deznădejde nu aveau eleganța brațelor ce aruncă mănunchiuri în calea celor biruitori.

Prin codrul bătrân treceau mai mult prevestiri de moarte, și eleganța aceea părea stranie în pustiul acela, unde fiecare era un călător.

Și parcă văd apoi din nou, după un ultim salut și o ultimă mângâiere pe obrazul meu, pe general urcat pe negrul lui cal înflorit de spumă. Mâna domoală a strâns frâiele o clipă, capul i s-a întors către umăr privind îndărăt, brațul celălalt ridicat sus a întins spada. O comandă scurtă, într-o limbă necunoscută, a sunat, și întreg alaiul a pornit.

Muzica a început din nou, și în umbra ce se lăsa acum lot mai neagră, aurul epoleților luci, tăiușurile albe ale spezilor scânteiară, culorile vii de pe steaguri se cerniră, și cei ce nu mai aveau să se întoarcă se făcură una cu noaptea, sub ramuri.

Sunetele fanfarei singure, de ce se depărtau, veneau până la noi când călătorind prin aer, când târându-se ca sub pământ, plângând toate bucuriile și toate regretele, până ce amuțiră și ele.

Iar noi, purtând în ochi viziunea alaiului acestuia stropit de aur, ce mergea la moarte îmbrăcat în haine de paradă, în sunetul zurgălăilor triști, ce sunau în noapte, ne-am urmat drumul prin codrul bătrân de stejar care înflorește desigur și acuma și care nu-și mai aduce aminte nici de noi, nici de cei ce au trecut sub ramurile lui nepăsătoare, ducându-se la moarte…