11 martie 2020

„Ţiganii” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelCând soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pe largul șesului întins și galben, cei ce nu cunosc alt coperământ decât clopotul de azur al cerului își opriră mersul și poposiră pe marginea Elanului secătuit de arșiță. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpânire a marelui pământ pentru a purcede aiurea, unde-i duce deșirul nesfârșit al ghemului ce l-a scăpat din mâni ursita lor.

Căruțele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberați de hamurile de frânghii, au prins să pască iarba rară. Un țol negru, întins pe câțiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vântului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vâlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi și un ceaun negru a fost așezat pe pirostrii. Puținul ce dă viață: câțiva pumni de făină galbenă ca aurul și mâna obișnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri de argint, ca rămășiți de lună, s-au aprins în pletele femeilor, lumini de bunăvoie au scăpărat în ochii bărbaților și zarva obișnuită s-a pornit în lumea măruntă a dancilor.

Și soarele, vechiul lor cunoscut, ce i-a văzut de la începutul vremurilor pretutindeni, bătrânul soare, prietenul bun ce i-a încălzit, rumenindu-le pielea lucie ca bronzul, darnicul cuptor, în fața căruia s-au zbicit de atâtea ori de umezeala ploilor, luminoasa călăuză ce le-a arătat de atâtea ori răsăritul și-a arătat încă o dată fața lui de aur privind la dânșii.

Zvelte, trupurile s-au ridicat și mânele cu încheieturile neînchipuit de fine s-au înălțat spre el într-un avânt. Singuri apaticii urși ce nu se mai pot bucura cu ochii lor orbi de bucuria luminei au clătinat din cap triști, sunându-și lanțurile. Captivii eternilor liberi, singuri, rămâneau posomoriți. Grămadă apoi, după perdeaua de țol ce le slujea de adăpost, s-au strâns rătăcitorii să puie la cale măruntele trebi. Fără umbră de sfială, ca în vremea când omul nu cunoștea încă păcatul, o fată, cu un gest natural, și-a scos cămașa și s-a pus s-o cârpească.

Luminos ca o rază părea firul de ață ce-l înălța și-l cobora acul din mâna ei. Negre, ca niște șerpi, șuvițele părului i se rostogoliseră peste umeri și peste sâni. Și cum sta așa, vorbind în răstimpuri cu un flăcău ce o privea cu ochii liniștiți, nudul ei sănătos, sărutat de soare, părea tot atât de cast ca o statuie, în cadrul naturei aceleia sărace.

Crescuți în sânul naturei, nedeformate de tiparul hainelor, trupurile lor au rămas zvelte, mișcările armonice și îndemânatice ca și ale animalelor. Frumoși ca nimeni alții, de o frumusețe sălbatică, bătuți așa de ploi și vânturi, tipul rasei lor s-a păstrat, lucrând atât cât trebuie să mănânce, umerii lor nu poartă stigmatul încovoiat al muncii.

O lenevie dulce, însă, le însoțește toți pașii. Femeile au o clătinare ușoară pe șolduri când merg, părând a trage după ele trena unei rochii imaginare. Bărbații, un ritm ciudat al capului, ca atunci când îți apleci urechea ca să asculți un sunet. Promiscuitatea în care trăiesc nu-i degenerează și te întrebi din ce izvoare ascunse își reînnoiesc mereu puterile. Aerul, lumina, libertatea poate.

Eu i-am pizmuit totdeauna, și unde i-am întâlnit mi-a fost drag să-i privesc. Să nu te obișnuiești cu nimic, să fii antipodul statorniciei, să nu-ți legi eul de toate micile lucruri din care e făcută viața noastră, să știi că astăzi nu va fi ca ieri, că nu vei vedea aceleași priveliști prin geamurile tale, ci ochii tăi vor privi tot alte decoruri, să asculți de forța obscură care te mină și să mergi înainte mereu, fără să regreți nimic.

Trași de firul lor nevăzut, pe unde nu i-am întâlnit, și totuși un prieten îmi spunea că pașii aceștia rătăcitori știu unde merg și că voințele acestea în mișcare au o țintă.

Îmi spunea că cetele acestea răzlețe nu sunt decât fărâmele conștiente ale unui mare trup, și că o dată pe an, spre sfârșitul lunei august, s-adună cu toții ca într-un congres, pe un larg tăpșan, din județul Iașului, unde s-a aciuiat o șatră cu un bulibașă bătrân, ca un patriarh. Așa, cât ai clipi, călători sub lună, în același timp anumit, sosesc de pretutindeni negrii musafiri; în zgomote de zurgălăi și în pocnete de bice, căruțe greu încărcate vin, urmând una după alta. De pretutindeni, izvorând ca din pământ, răscrucile îi adună și-i împrăștie, pe jos se strecoară unii, călări fugăresc alții, și tăpșanul ca prin farmec se umple de corturi, de căruțe, de danci goi, de fete cu părul aproape albastru și cu dinții ca fildeșul, de oameni vânjoși, cu privirile viclene și negri ca tăciunele.

Un norod întreg de urși își sună lanțurile, focuri se aprind pretutindeni, și așa stau trei zile, sfătuind și punând la cale cu bătrânul patriarh, mai-marele lor.

Ce pun ei la cale, ce taine vorovesc, ce negre și înfiorătoare mărturisiri fac în fața lunei nu știu, dar prietenul meu spune că această vastă și neagră congregrație nu face alta decât să puie la cale care ar fi locurile cele mai bune de umblat, casele cele mai lesne de prădat, omorurile cele mai fără grijă de făptuit.

Așa o fi, dar mult nu ține popasul, și spovedaniile, și cei veniți, a treia noapte, până în zori, cum au sosit așa și dispar.

Cort lângă cort, la un semn dat, ca și când un vânt puternic ar bate, cad la pământ, focurile se sting, caii înhămați în grabă își sună zurgălăii, dancii și femeile sar în căruțe, oamenii încalică, și negrul norod, cu tainele lui, apucând care la răsărit, care la apus, se face nevăzut, urmându-și fiecare calea lui.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook