1 august 2016

„Gherghina” de Dimitrie Anghel

Miresmele sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vânt, aleargă de ici-colo, se ridică peste zidurile grădinilor, te întâmpină cine știe unde în pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea, un norod de fantome de toate culorile călătorește căutând poarta sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă pretutindenea fără să le putem vedea.

Merg coloratele fantome sub formă de mireasmă, trec umbrele de buchete, alunecă albastrele spectre, aproape de noi, fără să le putem atinge, fără să le putem cuprinde forma, fără să le putem vedea. Trec procesiile dulcelor moarte, își încrucișează calea, se întreabă și își răspund poate, ducându-și în brațe urna, în care și-au pus sufletul lor mirositor, spre cine știe ce țintirim tăinuit al întinderilor albastre.

Toate își au graiul lor. Gherghina singură, marmoreana și recea floare ce stăruie până târziu în grădini, când vine toamna, ținându-și pe frunte sus, până și în minutul morții, coroana de petale ca o regină, singură ea tace, nu-și spune nimănui durerea.

Enigmatică și rece, mulțămită cu fardul trecător căzut din paleta naturii în cuibul ei; cea roșie, bucuroasă de purpura ce-i ascunde poate paloarea minutelor de slăbiciune ; cea palidă, veselă că-și poate masca roșața ce i-ar urca în obraji, în clipele când sufletul se înduioșează ; așa se clatină ele pe ramuri.

Prin clătinări ușoare își spun ele ce simt, una celeilalte, prin izbucniri colorate deasupra ramurilor își vădesc ființa, prin umbra pe care și-o coboară și și-o măresc pe drumuri, cu mersul soarelui se apropie și se ajung una pe alta.

O întâlnire mută în capătul unei răscruci, de unde pornesc cărările infinitului, o apropiere catifelată de umbre ce se sărută, două lumini ce coboară de pe înaltul unui ram ca să facă oleacă de întunerec în luminișul unui drum.

Împrejurul lor, ca să-și spuie splendorile, ca să-și arate bogățiile, ca să-și slăvească aparențele ori micimile, toate vorbesc. Elocvența miresmelor, oratoria parfumurilor, demagogia mirodeniilor umplu aerul. Fiecare își scutură parfumata ei rochie, fiecare cheamă, fiecare plânge un strop mirositor de rouă, fiecare își anunță nașterea, iubirea sau moartea, ca să ne înduioșeze sufletul.

Gherghina singură tace. Marmoreană și rece, disprețuitoare pentru gălăgioasa durere, naște, iubește și moare, fără a spune nimănui nimic.

Un zbor de petale ce le aduce vântul a fost viața ei, un punct colorat care mai nălucește în spațiu o clipă, rumenind încă locul unde a stat, o umbră dispărută pe un luminiș de drum.

Ținându-și funerara urnă în brațe, în care sufletul ei tace și după moarte, în alaiul atâtor fantome ce se îndreaptă spre țintirimul florilor ce au murit, pe dânsa nimenea n-o știe, n-o vede, nici n-o presimte…