14 octombrie 2020

„Fluturul morții” de Dimitrie Anghel

E un amurg misterios de toamnă, și umbra urcată în negrii chiparoși coboară încet și se întinde pe drumuri. Zgomotele vii au amuțit și numai șoaptele au ființă, foșnete de ramuri, murmure de foi, țârâituri pierdute…

Și în cuprinsul acesta tăinuit ca o sihăstrie, acum când fluturii de ziuă și-au strâns aripele obosite și s-au strecurat în cuibul florilor ca să doarmă, numai miresmele și fluturii de noapte s-au trezit ca să rătăcească sub lună.

Copiii o știu aceasta și, în așteptarea întâiului zbor, s-au așezat cu bunicul pe lespezile scărilor calde încă de focul soarelui de peste zi. De o parte și de alta a lespezilor, florile roze de leandru înduioșează întunericul și se leagănă în vârful crenguțelor șterse de umbră, parcă ar pluti în aer. O mireasmă amară a umplut văzduhul o clipă și apoi vântul s-a îndulcit cu un miros de trandafir, s-a împrăștiat, ca să vie iarăși tainic să cădelnițeze pe rând toate miresmele.

Și când luna, departe, în păinjenișul de ramuri, s-a aprins în fundul grădinii, ca un lampion fantastic, năruind simetria umbrelor statornicite, copiii cu glugile lor verzi prinse în vârful nuielelor de trestie au coborât ușor, ca în fiecare seară, pe urma fluturilor de noapte.

Cu pași tainici și rari, iată-i pe catifeaua neagră a straturilor, trezind de-abia somnul florilor. Bătrânul a rămas sus pe scări cu barba lui albă ca omătul, iar ei aleargă pretutindeni, aducându-i din vreme în vreme prada culeasă.

Și acei ce poartă pe aripele lor diafane întunerecul, cât ține ziua făcându-se una cu scoarța copacilor ori cu pulberea cenușie a drumurilor, încep să zboare și ei bătând aerul, zdrențe de catifea și bucăți de mătase, cusuții cu fir și stropiții cu purpură, somnoroși întâi și nesiguri, mai vioi pe urmă și mai îndrăzneți, căutând raza care cheamă și nălucește, nectarul care îmbată și dă viață.

Un punct mișcător pătează aerul, murmură și trece. Și ca prin farmec, la răstimpuri, un crin își leagănă potirul alb mișcând o umbră viorie, foi de trandafir se desfac și flutură ușor, aur de stânjenel se împrăștie în noapte. Nălucitori și capricioși, zugrăvind tumbe și arabescuri nebune, zboară hodiniții de peste zi, urcă în razele de lună, ating fața pământului, clătesc somnul florilor, și glugile verzi din vârful trestiilor purtate de copii se ridică ici-colo și se abat din răzor în răzor, dispar la răscruci, până ce o rază misterioasă de lampă rănește cuprinsul și glasul bătrânului sună trăgănat și blajin: „La culcare, copii!”

Lumina lămpii se mișcă apoi, rumenind stâlpii albi ai cerdacului, dispare o clipă în umbră, și, deodată, rama unor ferești se luminează.

Înăuntru, în jurul unei mese rotunde, capetele blonde ale copiilor s-au apropiat de capul argintiu al bunicului, și mâinile lor ușoare, cu gesturi delicate, întinzând rând pe rând aripele celor căzuți, au prins să se miște în lumina lămpii, îndemânatice și pline de băgare de seamă. O pulbere fină de pastel s-a risipit și joacă împrejurul lor, fețele înflorite de un zâmbet de mulțumire se luminează și vânătoarea nocturnă odată rânduită, stă acum să-și ia locul în cartoanele mari ale colecției de care e plină odaia.

În jurul lor, un miros vag de camforă plutește, iar pe pereți și pe mese, sub adăposturile de sticlă, o lume întreagă de fluturi, de aripi ușoare ce-au vâslit, plimbându-se din potir în potir, purtând toate scânteierile curcubeelor și toate nuanțele și fantaziile infinitului, toate neamurile și felurimea gângăniilor care țârâiește în ierburi și cântă la soare, cei de prin scorburi și cei de sub pământ, vieți de o zi și străluciri de o clipă, pietre scumpe împrăștiate în praful drumurilor, juvaeruri zburătoare, aripi pe care capriciul naturii și-a zugrăvit toate arabescurile, palete pe care au rămas culori uitate, senin de cer și beteală de lună, painjeniș de rază și urzeală de purpură, tot ce a strâns truda lor de pretutindeni, un întreg țintirim de aripi încremenite stau acuma așezate frumos, fiecare țintuite de un bold. Pretutindeni cărți și tabele, bocaluri și sticluțe, clopote de sticlă ce strălucesc, închisori de cleștare în care-și doarme somnul o gânganie infimă, ca un faraon sub o piramidă.

Și diafanele aripi încremenite pe totdeauna, țintuite în cruce, povestesc toate splendorile. Libelula cu ochii de peruzele și cu aripele fine, abia bănuite, ca de gază, amintește fața apelor în care se resfrânge cu zborul ei fulgerător, cocinele scânteind ca niște pietre pierdute dintr-un inel parcă îndoaie încă un firicel de iarbă ; cosașul cu picioarele strânse pentru salt spune de liniștea mohoarelor, îndoliatul greier cu cântecul lui, de liniștea ce era la începutul lumilor, păiajenii cu picioarele lor încremenite de mătasa firului scăpat pe totdeauna…

Și toată răcoarea pădurilor se ridică parcă, stârnită de bietele aripi, toată lumea florilor și tot murmurul dumbrăvilor.

Pe o aripă doarme ochiul misterios ce mijește pe cozile de păun, altul e făcut ca dintr-o frântură de rochie de bal, pe o catifea a uitat cineva câteva rubinuri, praf de chilimbar a tivit marginile altuia, o întreagă orgie de forme și de culori, un vis scăpat dintr-o narghilea, un poem visat de un poet nebun… Veșnic în căutarea speciei rare, a exemplarului unic care lipsește încă, a noutăților pe care le creează și le distruge mereu bizarul spirit al naturii, de ani de zile bătrânul entomologist adună, rânduiește, clasează în vederea întregirii operei lui începute.

Acum bucuria ce-o avea de-a umbla singur i-au luat-o anii mulți, și cum puterile nu-l mai ajutau, el a insuflat-o copiilor, și, în timp ce clasează, aleargă ei pentru dânsul, aducându-i prada culeasă.

Fiecare zi și fiecare seară își aduce tributul ei, și colecțiile se împlinesc cu încetul. Un singur flutur de noapte îi lipsește, și ochii lui bătrâni privesc cu părere de rău și cu un fel de sfială la locul rămas gol ce i l-a păstrat și care strălucește alb în mijlocul unui carton.

Lampa s-a stins apoi, și în zori, când fluturii de noapte și-au strâns aripele obosite prefăcându-se din nou una cu coaja copacilor și cu pulberea drumului, cei de ziuă s-au trezit la rândul lor și au umplut de veselie cuprinsul grădinii. Fiecare floare se pleacă și-și leagănă grațios capul, una picură o lacrimă, alta se îndoaie și se scutură ca vrând să scape de o povară, și atunci, un albăstrel își întinde aripele și zboară tulburat, ca un gând ascuns din cuprinsul floarei. Ar veni la loc, și nu cutează. Nehotărât stă o secundă în aer, ca o frântură de senin, apoi fulgeră și se mistuie în cuprinsul albastru. Din cuibul unei gherghine, o flacără verde pâlpâie și se înalță și ea, bilete albe zboară schimbându-și locul ca niște gânduri de dragoste, și iată o frântură de steag, iată și o fundă roză ce și-a luat zborul de pe cine știe ce umăr de femeie.

Goana după nectar începe și din ‘naltul ramurilor, din umbra scorburilor, din împărăția florilor, din pădurea măruntă și deasă a ierburilor, de pe câmpuri și de prin livezi, cei ce poartă toate vestmintele coboară, vâslesc aerul în tumbe fantastice, se alătură și se alungă ca totdeauna, neodihniți și îmbătați de bunătatea soarelui și dărnicia vieții.

Și iată capetele blonde, din nou, cu bătrânul sub ramuri.

Sub umbrarul unui tei, lângă șipotul care murmură necurmat și sună mai încet sau mai tare, după cum bate vântul, bătrânul cu o carte în mână s-a așezat și privește lumea felurită pe care o cunoaște în toate tainele ei. O seninătate fără margini i se zugrăvește pe față, și sufletul lui, ca o oglindă liniștită, resfrânge împăcat colțul de natură în care și-a trăit anii.

Copiii au umplut grădina cu râsetele lor vesele, boschetele au răsunat de ecouri și chemări, și nevinovata vânătoare după gângănii și zburătoare a reînceput. Rândunele își scriu virgulele lor în aer. Și tot soiul de ciripiri și de zgomote confuze, prefăcute într-un singur sunet, au prins să vibreze ca o strună întinsă pe care ar trece cineva un deget distrat. Cu ochii lui aproape stinși de a fi privit atâta strălucire, de la un timp, bătrânul își lăsă cartea din mână și privi trist, gândindu-se că poate în curând va trebui să plece aiurea, și colecțiile lui se vor risipi fără să-și fi putut isprăvi lucrarea de atâția ani începută. O slăbiciune îl cuprinse, și cum se gândea așa, la veșnicile transformări ale naturii, deodată, un punct năluci în aer, departe, se mări și trecu pe dinaintea lui ca o flacără. O clipire de ochi îi însenină vederea, iar când privi, punctul era la loc și altă flacără trecu pe dinaintea lui. Și alte flăcări jucară, două câte două, trei câte trei, urmând aceeași linie. Veneau flăcările călătoare, rănind cuprinsul verde, jucau înaintea lui și dispăreau ca prin farmec. Roșii și albastre veneau straniile flăcări, galbene și purpurii, negre și albe jucau, de la răsărit spre apus, chemate parcă de o tainică putere, gonite de cine știe ce mâini nevăzute. Fără să se oprească pe un ram, fără a se coborî pe o floare, ca zorit de cineva din urmă, trecea șivoiul de flăcări, iradiind aerul cu toate culorile.

Zâmbind, bătrânul chemă copiii și le arătă migrațiunea aceasta ciudată de flăcări, norodul acesta de văpăi ce pornia în surgun aiurea din țara lui, împins de cine știe ce forță oarbă, căci hrană pentru el e pretutindeni și culcușurile, gata așternute de Dumnezeu.

Uimiți priviră copiii, și glugile verzi se ridicară să abată șivoiul în mers. Ca o ploaie de petale fantastice scuturate din copaci după furtună, pământul se acoperi în jurul lor de aripi strivite, dar trâmba de lumină, sus, se făcea la loc, și cei scăpați își urmau fantomatic drumul fără a mai privi în urma lor.

Astfel trecea timpul lăsându-și cortinele lui albe și negre peste săhăstria aceasta fericită, fiecare clipă aducându-și întâmplarea ei neașteptată și noul oaspe din lumea felurită a gângăniilor.

Singur fluturul mult așteptat rămânea nevăzut și tăinuit de toate privirile, ca și cum, obosit de sfera noastră, și-ar fi întins aripile spre alte lumi, unde e mai adânc somnul și mai netulburată hodina. Dar într-o zi râsetele clare ale copiilor nu mai răsunară în grădină, și bătrânul cu barba lui albă, tăiată ca dintr-un giulgiu, nu mai apăru ca de obicei în capul scărilor.

Vântul singur, ca un uriaș nebun, trecea răscolind cu mânele lui nevăzute creștetele copacilor bătrâni. Foi moarte se împrăștiau și un murmur adânc, ca un oftat de orgă, cânta din scorbură în scorbură.

Și când vântul contenea, ramuri și foi, ierburi și flori rămâneau rigide, oprindu-și parcă viața.

Era ca o încetare subită a sevei, o cădere pripită în somn, o întrerupere letargică a puterilor.

Și în mâhnirea aceasta întunecată ce se strângea împrejurul căsuței, umbra se rumeni deodată ca de înflorirea unui nufăr. Sub abajurul ei galben, ochiul de aur al lămpii luci pe o mescioară la căpătâiul bătrânului.

În jurul mesei rotunde, în lumea aceea de aripi diafane încremenite pentru totdeauna, copiii, cu capetele alăturate, răsfoiau o carte privind din când în când cu grijă spre patul bolnavului.

O undă de vânt trecând ca un suflu misterios umflă o perdea. Și cum ochii bătrânului se ridicară, deodată o umbră năluci ca o cruce pe zid și se stinse. Un foșnet de aripi bătu apoi și un flutur uriaș, dând un țipăt straniu, se opri nehotărât, ca orbit de lumină, în rama fereștilor, și intră în odaie. Umbra jucă din nou, mutându-se de ici-colo deasupra capetelor copiilor, roti în cercuri mari bătând zidurile și se lasă lin pe fruntea palidă a bolnavului.

Afară copacii fremătară lung, iar cel sărutat de moarte, recunoscând în musafirul acesta târziu pe cel ce vine să facă întuneric, luă frântura de noapte ce i se așezase pe frunte și, privind o clipă trist la stigmatul alb al fluturului, chemă pe copii lângă el și le zise: „Iată și cel mult așteptat !”