„Mama” de Dimitrie Anghel
Mamă! Ce puțin am rostit numele tău și cât de vag îmi aduc aminte de tine… O negură te învăluie și parcă din neguri e urzit și conturul tău.
În fața mărei, unde am stat, privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine și am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăște linia curbă a mărei, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat, ce și-a scris pieritoarea dungă pe cer, te-a adus desigur. Și pe cheiul acesta singuratic, unde întârzii eu, visând uneori, au coborât pașii tăi, de bună seamă.
Ca și acum, neastâmpăratele talazuri se ridicau ca niște fantome din mare și alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea și atunci pe înaltul unui catarg, și tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, ai trebuit să privești tristă pe largul întinselor valuri ce te despărțeau de țara ta…
După marginea curbă a mărei, unde se închide orizontul, acolo unde încep apele albastre ale Bosforului, e o altă lume, și tu de acolo ai venit. Multele lucruri ciudate, ce dorm în sufletul meu, de acolo mi le-ai adus. Nostalgia ce o resimt în fața marilor ape, când văd o pânză albă, fâlfâind ca o aripă de albatros, de la tine trebuie să-mi vie. Îngustele caice, cu șirul lor de vâslași, plecați pe rame, de aceea mă farmecă.
De după marginea curbă a mărei, unde palatele da marmoră coboară cu treptele lor până în valuri, de acolo, ca valurile aceste ce călătoresc și murmură necurmat, îmi vin amintirile.
Ca o odaliscă, cu fața acoperită, vine trecutul și mă cheamă. De multe ori, tot câmpul infinit al mărei se acoperă parcă de dănțuitoare ce-și flutură vălurile diafane în lună și joacă. Dantele albe îmi par spumele talazurilor și cântări line de harfă, mâni de vis, ce trec visătoare pe strune, eternele cântări ale apei…
Spre linia aceea caută ochii mei și așteaptă o lumină. Pe margine de apă ai fost născută tu, și de aci nestatornicia gândurilor mele, de aci veșnica frământare, de aci fantazia de a clădi necontenit, precum clădește marea talazurile ei, ca în urmă să le dărâme iarăși.
După linia aceea ai lăsat tu visurile tale de copilă, întâile tale prietenii, toate dorurile tale, pe care eu astăzi trebuie să le trăiesc din nou, desigur.
A rămas ceva departe, o fășie de viață, care a trebuit să te urmărească atunci când m-ai născut pe mine, de nu mai am eu astâmpăr și nu mă pot împiedica să visez.
Fără de preget, gândul meu arde și mă chinuiește; apropierile cele mai ciudate se fac într-o clipă; simțiri ce nu le pricep mă încearcă; lucruri ce nu le-am bănuit îmi par firești și o sete, o necurmată sete de iubire mă învinge.
Fără de vreme tu ți-ai închis ochii, și eu ți-am văzut așa de puțin dragile lumini aplecate peste mine; fără de vreme mânele tale au încremenit și eu le-am simțit așa de puțin mângâierea.
Gura ta a tăcut așa de curând și farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă, au sunat așa de puțin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, mânele mele spre cine să-și întindă deznădejdea.
Și tu erai duioasă, mamă… Puținele cărți ce au rămas de la tine, cu pagini însemnate pe margini, spun că ți-era drag să visezi, povestesc că te-au încântat și pe tine vorbele sonore și ritmata cântare a versurilor.
Ai visat și tu, și mi-ai lăsat partea asta și mie, hărăzindu-mi putința de a mă înduioșa și de a-mi aduce aminte de toate.
Aci însă am fost mai aproape de tine. Muezinul, ce iese în cerdacul minaretului când se face cerul violet spre seară, mi s-a părut firesc și cunoscut de când e lumea și nu știu de ce mânele lui întinse spre cer mi-au spus întotdeauna mai mult decât semnul crucei. Albele moschee m-au fermecat și m-au atras la pragul lor ; tristele și neîngrăditele cimitire, cu norodul lor de pietre îngropate în pământ, mi-au povestit mai multe decât lespezile noastre…
Cu ochii tăi le văd eu, desigur, toate acestea, cu sufletul tău le simt, fără îndoială ; de aceea nu mi-e dragă luna, decât când se ridică în crai nou.
Și totuși, abia dacă pot să-mi aduc aminte cum era fața ta, căci o negură te învăluie și parcă din neguri e făcut și conturul tău…
1 voturi
Încarc...