15 august 2007

Eu

Eu sau… tot eu, dar în mintea mea, în inchipuirea mea, am ajuns în trecutul meu, în ţara copilăriei mele, vis pe care îl doresc mereu şi mereu, vis pe care îl doresc să devină încă odată realitate.

Am închis ochii şi…! am început să cobor… încet… încet… în întunericul din mine. Sunt pe scara timpului meu, în conştiinţa şi memoria mea. Mă uit în jos şi văd un hău imens. Sus lumină şi zgomote obişnuite. O uşă trântită. O voce răstită. Un claxon strident. Ploaia în geam şi zgomotul rafalei de vânt şuierând.

Ce să fac? Încă simţeam presiunea pleoapelor, presiune încă moale, dar din ce în ce mai îndepărtată. Încă nu coborâsem nicio treaptă şi sunetele se depărtau din ce în ce mai mult. M-am hotărât, cobor.

Să văd cine sunt Eu.

Am ajuns în neliniştea primului an de viaţă, an când am început să spun primul cuvânt, mama.

Primul an când spre mine venea ameţitor un prim univers, un univers plin în toate părticelele sale de o pleiada de imagini, imagini care coborau, imagini care se înălţau, imagini care deveneau mici sau mari, imagini care deveneau familiare sau necunoscute.

Am coborât până acolo când am început să simt cum treptat mă formez, cum descopăr că am miros, gust, frică, fericire, foame, cum simţeam cum un munte de sezaţii năvălea din mine şi din afara mea, în conştiinţa mea în formare.

Prindea contur eu-l meu, deveneam eu cu fiecare zi ce trecea.
Cu mare teamă, întideam mâna spre sprijin, stabileam echilibrul din direcţia inexistenţei mele spre existenţa mea. Echilibru spre mers înainte, spre desprindere de inexistenţă.

Învaţam să pun picioarele bine în pământul solid şi material, prea solid pentru mine, prea ameţitor, prea divers, prea repede dintr-un prim început.

Apoi, după primul cuvânt „mama”, am intrat şi am început să înot într-un ocean de cuvinte, ocean în care întindeam mânuţa mea cu degetele mici, albe şi fragile, mânuţa care încerca să prindă şi să ducă spre minte şi conştinţa mea, cuvântul tata..

Apoi a urmat năvala unui şuvoi de cuvinte, şuvoi ca apele de munte, ape ce se prăvleau peste mine, ape din munte de cuvinte, cuvinte care îmi creau o stare euforică, săpau lăcaşuri de cuvinte parcă pentru veşnicie, în mine, în eul meu. Încercam şi mă străduiam să le scot apoi din mine, dar ele nu ieşeau decât cuvinte scoase pe jumătate, cuvinte ştirbite, cuvinte stâlcite, cuvinte prea rotunjite, cuvinte peticite.

Ele începeau să devină ale mele, numai ale mele, un secret pe care reuşeam să-l descifrez, pas cu pas. În jurul meu totul era colorat, totul nou, nimic uzat de nimeni şi de nimic, nimic făcut de cineva, ci totul parcă dintodeauna şi pentru todeauna rămase să fie aşa.

Puţin mai târziu am descoperit cuvinte ciudate, cuvinte care nu îmi aparţineau mie, cuvinte pe care nu le rosteau ai mei, cuvinte din altă lume. Cuvinte cu aceleaşi sensuri, cuvinte însă spuse dulci şi line sau maestoase şi impunătoare, cîntătoare sau reci şi dure, parcă de comandă.

În mine unele cuvinte coborau uşor şi cu adiere în inimă şi suflet, altele zburau şi se duceau undeva, departe.

Dar uimirea învăţării şi a acelui care venea din inexistenţă consta în limbile pământului. Vorbea soarele dimineaţa cu sunete stranii, trezidu-mă şi anunţându-mă că vine lumina. Apoi tot el, soarele, îşi schimba vorbirea atunci când începea să vină întunericul, întuneric care făcea ca acele sunete ciudate să scadă, să scadă până se lăsa o linişte în care ceva făcea numai… tic… tac… tic… Da, ceasul timpului pământesc ticăia, ticăia înăutrul minţii mele, ticăia cu sunetul lui odihnitor de materie, materie lovind materie.

Vorbeau pentru mine copacii, copaci cu rădăcini parcă înverse. Vorbeau pentru mine mici mişcătoare din ţărână, unele negre sidefii şi lucioase, care credeam că trebuie duse la gură.

Totul vorbea pentru mine în limbi necunoscute. Zgomotul farfuriei sparte. Apăsarea ginigiilor mele fără dinţi pe bucata de plastic pusă între ele. Breteaua pantalonului sau rochiţei căzute, bretea care mă împiedica să merg, eu căzând şi bufnind pământul, ajutor urlând.

Apa ce năvălea spre mine, ori prea rece, ori prea caldă. Săpunul ce ochii îi făceau să ardă, şi multe alte stări ale pământului şi materiei, a obiectelor, a tot ce era în jurul eului meu, mă învăţau să simt, să devin Eu.

Dar nu a fost să fie aşa. Să fie să rămân acolo, în anii copilăriei mele, în lumea eului meu copilăresc. Era numai ţara copilăriei mele. Începutul vieţii în ţara coplăriei mele. Eram eu cu începutul eului meu. Eram Eu acolo în ţara copilăriei mele.

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

2 comentarii la Eu

  1. Andreea T. a spus:

    Frumoasa calatorie in abisului sufletului. Nu multi sunt cei care prefera introspectia.
    Scri natural, cursiv si foarte poetic.

  2. mirela nicoleta a spus:

    Fiecare dintre noi, am vrea in unele momente ale vietii sa evadam acolo, in eul indepartat al copilariei, sa resimtim trairi nevinovate, nedisecate de ratiune ci doar traite. Fiecare avem in noi o poarta pe care am vrea-o deschisa cand tavalugul vietii vine peste noi, strivind vise, trairi, viata…cautarea taramului copilariei persista atat timp cat simtim viul curgandu-ne prin vene, deci, sa-l exploram, sa-l cautam si sa fim pentru o clipa, din nou copii, din nou inocenti, din nou cu privire candida si zambet nastrusnic pe chip, cu inimioara zvacnind de joc si energie coplesitoare… frumos ai readus in simtire sentimente demult apuse… si totusi atat de prezente…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook