28 iulie 2016

„Vasul-fantomă” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelMergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet și, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amândoi, nu mai spuneam un cuvânt. Vezeteul singur, îndemnându-și caii, scotea din când în când sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia când cu o lovitură de bici, când cu o plesnitură de hăț, când cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori își încetineau mersul pe nesimțite, revenind la pasul uniform, după cum erau și îndemnurile celui ce le înțelegea graiul și le știa puterile. Alături pe drum, când pe dreapta, când pe stânga, umbra lor ca alți cai imaginari se înhăma și ea în umbre de hamuri și, bătute de umbra biciului, ne întovărășea pretutindeni.

Deasupra câmpului gol, trecând peste miriști și arături, stolurile de grauri ori de corbi luau toate aceeași direcție, zorind din aripi către un hambar ciudat ce sta răznit în mijlocul câmpului.

— Acolo mi-am strâns grâul, fiind mai aproape de Prut și mai lesne de încărcat, îmi zise prietenul și apoi tăcu din nou.

Roșu, soarele acum, ca și cum cineva ar fi purtat un fanar uriaș căutând ceva pe fața pământului, se oprise pe marginea orizontului, conturând tot mai bine hambarul spre care zoreau păsările.

Împurpurat de lumină, ca într-o apoteoză, ciudata clădire își preciza tot mai mult contururile. Ai fi spus o arcă fantastică, un bucentaur împodobit de străluciri pentru cine știe ce serbare, care ancorase în mijlocul valurilor negre a straniei mări pe care o închipuiau arăturile. Un steag de aur fâlfâia mișcându-și faldurile în vânt, dar pe nava aceasta ciudată, pe vasul acesta fantomă, rătăcit în mijlocul câmpurilor și înspre care zorea flămânda armată a corbilor, nici un matroz nu-și profila silueta. Așa mi-l arăta discul soarelui ce sta nemișcat deasupra orizontului, și viziunea aceasta lipsită de poezia și strălucirile ce i le împrumuta lumina de amurg era totuși adevărată.

Nu era nici un bucentaur, nici un vas-fantomâ, nici fantastică arcă, și era totuși un șlep, o ruină de corabie ce înfruntase și ea valurile și întâmplările, ce avusese o flamură și un nume sonor, un căpitan și o busolă poate.

Ca adus de cine știe ce furtună uriașă, sau rămas pe uscat în urma cine știe cărui cataclism ce mutase aiurea apele pe care se legănase ducându-și blondele comori ale spicelor, străinul șlep, răsturnat acum cu fundul în sus și clădit bine pe temelii nemișcătoare, se prefăcuse un biet hambar în care își ținea grâul prietenul meu.

Steagul de aur ce fâlfâia era o biată zdreanță de cămașă. Negre, sinistre și mâncate de carii, scândurile gudronate și lucitoare din alte vremuri își arătau uzura. Geamurile rotunde ca niște ochi purtau bandaje de scânduri; bucăți de lanțuri sfărâmate atârnau pretutindeni și nu știu prin ce ciudată întâmplare ancora pe jumătate îngropată în pământ ca o gheară încleștată mai străjuia și dânsa povestind multele popasuri ale unui trecut rătăcitor…

Unde era acum căpitanul care sta în căsuța lui de scânduri de pe covertă, eternul căpitan ce povestește basme levantine și face primăvară împrejurul lui deschizând o ladă de portocale sau de rodii să vadă ce a ajuns sărmanul lui bastiment? De câte ori așteptând să vie apele mari n-o fi zăbovit el pe o margine de râu, cântându-și dintr-o armonică sau dintr-o ghitară romanțele lui levantine… De câte ori, în amurguri, nu și-o fi spus nostalgiile papagalului verde, fără de care un căpitan nu pleacă niciodată la drum… De câte ori nu trebuie să-și fi ridicat ochii lui triști, în nopțile înstelate, spre bucata de gheață care este steaua polară, steaua aceasta ce călăuzea întâiul drum al corăbierilor.

O! Eterne naufragii, cum le prefaceți voi toate și cum vă bateți joc de tot ce durăm noi pe pământ și pe ape. Cum încremeniți voi lucrul ce-a fost mișcător și dezrobiți ce-a fost clădit pe temelii statornice odată.

…Dar noaptea, ca și cum ar fi vrut să întărească și mai mult tristele mele gânduri, trimise talazurile ei de umbră neînflorite de nici o spumă, și corabia-hambar dispăru ca într-un ultim naufragiu.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook