În ajunul fiecărui An Nou fac bilanţuri. Nu din acelea scrise, cu ce mi-am propus la începutul anului şi ce-am realizat până la sfârşitul lui. Oricâte avantaje materiale şi psihologice mi-ar aduce şi de oricâte frustrări m-ar scuti, nu-mi plac planificările. Nici în linii mari, nici în linii mici. Doresc să trăiesc confortabil şi în siguranţă şi fac tot ce-mi stă în putinţă să dobândesc aceste sentimente, dar nu construind în afara mea un cadru de viaţă care să mi le asigure, ci înlăuntrul meu, acolo unde simt că lucrurile depind numai de mine.

Cred cu tărie că Dumnezeu a sădit în inima fiecărui om sâmburele unei puteri egale cu a Sa, pe care însă nu-l poate ajuta să rodească fără voia noastră. E locul unde nimeni nu poate alege să facă lumină sau întuneric în afară de noi, locul unde avem puterea să transformăm fulgerul săgeţilor în ninsori de Crăciun şi otrava vorbelor în nectar. În acest loc, înseşi sentimentele şi gândurile sunt oaspeţi la masa noastră, şi ne sunt prieteni sau duşmani, după cum îi invităm…

Asadar, fac bilanţuri sufleteşti, prin care încerc să-mi dau seama dacă experienţele de peste an au ajutat la maturizarea mea spirituală. Bilanţul meu este unul cu o singură întrebare şi trei răspunsuri: Care sunt primele trei motive pentru care te consideri un om fericit? La mine, aproape în fiecare an răspunsurile sunt: fiindcă, oricâte greşeli am făcut, n-am greşit atât de mult, încât să ratez întâlnirea cu soţul meu; oricât de oarbă aş fi, nu sunt atât de oarbă, încât să nu văd că locul meu este alături de el; şi oricât de nerecunoscătoare sunt, nu uit să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa mea, cu tot ce îmi aduce ea neaşteptat în fiecare clipă.

Eseu de Silvia Velea

2 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »