15 octombrie 2020

„Nicușor” de Ioan Al. Brătescu-Voinești

Copiilor mei

La marginea dinspre miazănoapte a orașului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei și a casieriei; restul grădinii e numai tufișuri dese de lemn câinesc, de bațachină și de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de e o frumusețe. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care când te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii și de anini cu o moară vorbăreață; mai departe valea verde a Ialomiței, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de streajă mănăstirea; iar mai în fund, topită-n aburi albăstrii, toată coama munților de la Piatra-Craiului până la Penteleu; în tot o priveliște frumoasă, de parcă ți se primenește sufletul uitându-te la ea.

Prin grădina asta e drumul lui conu Mișu, care șade alături, când e să iasă în oraș.

Cum trecea într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; și fiindcă tufișul în care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când, ce să vază? Jos în tufiș un băețaș. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele țuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stingă îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult o văzu….

Și a stat așa multă vreme, neputându-se sătura de a o privi și neștiind ce să privească mai cu drag, pasărea mică și neînsemnată care scotea sunete atât de puternice și de maestre din gușulița ei care se vedea găitând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea pe toată fața copilului?

Îl mai văzuse el de câteva ori p-aici prin grădină jucându-se cu alți copii de seama lui, dar niciodată nu-1 privise cu luare aminte. Acolo, un broscoi de băiețaș slăbuț, cu părul cânepiu, încurcat ca un caer și cu pantalonii în vine, cârpiți în zece locuri. Acum pentru întâia oară vedea ce ochi negri, catifelați și dulci avea.

La o mișcare nedibace pasărea zbură și lui Conu Miști îi părea grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieși din tufiș și privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:

— Nu fațe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost și poimâine.

— Ce spui, mă? A fost și poimâine?

— Da, a văzut-o și Lenuța.

— Care Lenuța ?

— Lenuța, sora mea….

Și clătinând din cap:

— Da’ lu Vasilică nu i-o arăt.

— Care Vasilică?

— Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la Zudecătorie.

— Și de ce nu i-o arăți și lui ?

— Că fincă dă cu pietre.

— Bravo! să nu i-o arăți.

— Țț!

— Dar pe tine cum te cheamă?

— Nicușor al lui Ioniță, odăiașu de la casierie și sunt de șase ani.

— Ce vorbești, domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei și doi bani, să-ți cumperi covrigi.

Nicușor răspunde cu umărul drept, săllându-l în sus. Și conu Mișu, râzând cu mulțumire, scoate și-i întinde doi bani. Copilul luându-i zice: «săru’ mâna» și pleacă grăbit, ținindu-se cu o mână de brăcinarii pantalonilor prea largi; dar după câțiva pași se întoarce să-l întrebe serios dacă la spițerie se vinde ouă de furnică.

— Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?

— Mi-a spus inamica mea așa: că le plațe la privighetori și vreau să pui pe jos ….

Are și conu Mișu trei îngerași de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilărești, dar asta i s-a părut atât de drăgălașă, încât a luat pe băiețașul odăiașului în brațe și l-a sărutat pe amândoi obrajii; pe urmă rușinat parcă de înduioșarea lui, l-a lăsat jos și l-a scuipat:

— Ptiu! Marș d-aici potaie mică !…

Din ziua aia datează prietenia lui Conu Mișu cu Nicușor; e! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îl strigă: «pst! mă hoțule, vino-ncoa!» și-i dă câte un ban, cum dă și Lenuții pe care acum o cunoaște și o întâlnește mai în fiecare zi, venind din târg, încărcată cu o dublă de pline și cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaște acum și pe părinții lui Nicușor: tatăl unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roșeața vârfului nasului pune o pală mai veselă; muma slabă, ofilită, prăfurie și totuși plăcută pentru blândețea ochilor…

Negreșit Nicușor nu e primit în curtea lui Conu Mișu să se joace cu copiii lui și cu musafirii lor, dar se uită și el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucilor; și tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care poate vedea tot raiul «lin curțile boerului». Așa, printr-una se văd ronturile de flori frumoase și locul unde joacă copiii croket; printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara cu țarcul ei; iar prin capul din fund al ulucilor grădina de poame, curtea paserilor și doi câini mari legați in lanțuri pe sârmă…

* * *
Frumos Crăciun o să fie! A nins două zile din Crivăț și acum în ajun s-a schimbat vântul; suflă Austru’ subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducând cu el un ger de te taie.

La curtea caselor lui conu Mișu e zarvă mare. Pe porțile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate de mosafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiți copiii tuturor prietenilor. În mijlocul salonului încăpător, care ține de la intrare până la terasa din fund, e așezat bradul împodobit de-ți ia ochii. Cucoanele se ivesc de colo până colo rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători așteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intra. Să aștepte, că nu e încă gata. Mai sunt de așezat jucăriile pe meșcioara din jurul bradului și de pus la fiecare teanc de jucării câte-o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; și nici conu Mișu n-a sosit încă de la club cu bărbații, ca să se bucure de bucuria copiilor…

În vremea asta, alături, la casierie, e un suflețel stingher, care se zbate și se frământă… Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit și la scuturat — și a luat și pe Lenuța cu ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el stă singur în gangul casieriei muncit de gânduri… A văzut azi dimineață pe un om din curtea boierească, ducând la spinare un brad mare, mare;… pe urmă băieți de la cofetărie cu tăvi și alt băiat de la librărie încărcat cu fel de fel de cutii… Și el știe ce însemnează asta. Anul trecut, când l-a durut în gât l-a dus mă-sa la spițerie și atunci prin ușa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăenjănați de friguri, un brad frumos îmbrăcat în… dar a închis spițerul ușa… și era ziua, lumânăricile nu erau aprinse și mămica i-a spus așa: că seara e mai frumos când se aprind lumânăricile … Toți copiii ăștia care trec în sănii, acolo se duc, să vază pomul de Crăciun… pomul de Crăciun!!… Și nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpada până la gât… Ei, dar dacă ar vrea conu Mișu… Țe, conu Mișu nu e om bun ? Ba, e bun. Nu-i dă lui întotdeauna câte un ban ? Adineauri a trecut în târg și nu s-a întors încă acasă… Dacă i-ar ieși înainte și l-ar ruga să-i arate și lui pomul de Crăciun, — numai nițel, — nițel de tot…

Cât e de mică inimioara lui, s-a despărțit acum în două. Jumătate îl îmbrâncește înainte: «Încearcă, conu Mișu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!!» Iar cealaltă îl trage înapoi: «Fugi d’acolo, nu se poate… nu se poate»…

Se aud sănii venind dinspre târg… Uite-le, cotesc la colț și în bătaia lămpii electrice de la răspântie Nicușor recunoaște pe conu Mișu și-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine știe? poate chiar fără să-i spue nimic, văzându-l, o să-l ia să îi arate, că e om bun. A ajuns! Aci e altă cotitură. «Hei! la o parte!» strigă birjarul degeaba; iar conu Mișu, ieșind pe jumătate din sanie și văzând copilul în drum:

— În drum, hai? Drace împelițat! Să te calce sania. Marș, acasă !

Și săniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrămile care au năpădit în ochișorii negri, catifelați, dulci ca o mângâere…

I-a zis așa: «marș acasă!» dar ce să facă acasă? nu e nimeni acasă… nimeni… Și coșul de la sobă țiuie.. Și-i e urât.. Și cum stă în drum parcă-i șoptește cineva la ureche: «Știi ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre.» O ia la fugă în spre curtea boierească. Se dă la o parte lângă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi când au trecut, face doi pași în curte și se uită cu încordare… Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede… Și mai face doi pași strângându-și la piept paltonul lung și larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-si în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! știe el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo, a văzut el prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar câinii!!! Gândul ăsta îl face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Crăciun !! Să.. și-și face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie câinii dezlegați acum când vine lume… Asta nu se poate! Ce, să muște pe lume? Face câțiva pași în curte trăgând cu urechea și neputându-și dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocolește în vârful picioarelor casa… mai sunt câțiva pași… A ajuns!.. na! perdelele lăsate… ba nu, una e ridicată! Pășește binișor… binișor… Aaaa !! ce frumos! ce frumos!!

Poate de-acum să sufle Austrul vânt tăios de rece că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesațiu… Cum sclipește beteala! Uite și luminăricile aprinse! Și ce de jucării ! Ce de jucării!! Trâmbițe, tobe, păpuși! Uite și niște iepurași albi mici și drăguți…

Înăuntru se deschide de perete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii, băiețași, fetițe și nodulețe mici, pe care parcă-i dă jos funtele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de-o parte rămași țaglă cu ochii pironiți la pom, părinții de alta cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele așează copiii în semicerc. Trebue să cânte: «O! Tannen-baum! o! Tannen-baum!» Se face o tăcere desăvârșită. Cocoana Zoe, gazda, deschide pianul și se așează să-i acompanieze… dar în clipa în care-și ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui câine și țipătul unui copil, țipăt de groază, lung, șfâșietor, care spintecă tăcerea și trece ca un junghi în inimile tuturor … Bărbații dau năvală într-acolo; deschid ușa. «Marș Leu! marș Leu!» strigă conu Mișu dând cu piciorul în câine… Jos lângă fereastră zace copilul fără cunoștință…

* * *
Nu te mai frământa atâta, coane Mișule. Închide ochii și dormi în pace, că Dumnezeu e bun și iertător. El știe c-ai priceput prea târziu de ce-ți ieșise copilul înainte și că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat brațele de jucării și de bunătăți și pentru el și pentru Lenuța. El știe că ești hotărât mâine în ziua de Crăciun să te duci la casierie, să te încredințezi cu ochii dumitale că copilul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun și iertător și a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe să faceți la anul. Închide ochii și dormi în pace.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook