Molière şi dragostea absolută pentru jocul de teatru
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
Deşi este greu de precizat când şi cum s-a produs osmoza dintre actor, regizor şi dramaturg, credem că nu ne înşelăm afirmând că Molière nu ar fi putut niciodată deveni autorul lui Tartuffe dacă nu ar fi creat în prealabil seria de bufoni a căror mimică spune mai mult decât replicile debitate. Opţiunea pentru teatru începe prin opţiunea pentru gest.
În calitate de actor, Molière alege rolul lui Sganarelle, în calitate de autor, Molière alege farsa. Adaptate sau născocite, primele scenarii alcătuite de directorul unei trupe nevoit să-şi reînnoiască repertoriul pentru a capta atenţia publicului, nu pot fi concepute fără strâmbături, paşi împleticiţi, bastonade, răcnete şi tumbe. Molière nu va uita niciodată, nici chiar în clipa când va acorda personajelor sale dreptul de a folosi un limbaj perfect adaptat condiţiei lor sociale şi intelectuale, că teatrul înseamnă magie şi că această magie nu poate fi obţinută decât dacă gestul coroborează, amplifică sau anulează cuvântul rostit.
„Comicul lui Molière – spune Lanson – nu este altceva decât o supradimensionare a realităţii; caracterele ies în relief graţie unor efecte într-adevăr imposibile, dar esenţialmente conforme celor naturale” (Histoire de la littérature française). Pentru ca realitatea cunoscută să devină „realitate” pe scenă este necesar să se facă apel la joc de lumini, la costume, la gesticulaţia exagerată a interpretului. Iată ce ştia actorul, regizorul şi dramaturgul Molière; iată ceea ce nu reuşea să înţeleagă Boileau, criticul care a promovat bunul simţ la rangul de criteriu estetic.
Mirat de faptul că un dramaturg atât de apreciat continua să apară pe scenă, se pare că Boileau şi-ar fi sfătuit prietenul să se retragă, pentru a se putea consacra scrisului. „Vai, domnule, ce vorbe aud? Este o chestiune de onoare să nu părăsesc scena” – ar fi răspuns Molière. Nu se poate tăgădui faptul că replica lui Molière dă la iveală justificata mândrie a omului de teatru, care a izbutit să dobândească atât pentru el cât şi pentru cei de sub conducerea sa un statut social onorabil, ştiut fiind că în acel timp actorii erau consideraţi persoane tot atât de dăunătoare societăţii ca borfaşii sau prostituatele, după cum nu se poate nega faptul că răspunsul cerut de boileau scriitorului Molière este dat de directorul trupei aflate sub protecţia regelui.
Ceea ce nu bănuia Boileau şi ceea ce ştia Molière este că, pentru a-l putea face pe Don Juan să vorbească în fraze perfect construite, dramaturgul avea nevoie de Sganarelle, de bâlbâielile lui de strădaniile lui de a deveni şi el o fiinţă cuvântătoare pentru a-şi exprima punctul de vedere, căci Sganarelle are şi el, în felul său, dreptate.
Molière nu vrea şi, după cât se pare, nici nu se poate despărţi de Sganarelle. Fie că scălâmbăielile măscăriciului vor fi servit drept supapă acelui dinam supraîncărcat de energie care a fost dramaturgul, fie că bâiguielile năstruşnicului valet vor fi generatoare de replici pline de miez, credem că nu ne înşelăm afirmând că la temelia frazelor pline de consistenţă ale scriitorului se află gestul burlesc şi, în aparenţă, gratuit al actorului.
Ignorând cu dezinvoltură sfaturile date de diverşi legislatori ai Parnasului, Molière continuă să îngăduie personajelor sale să se abată de la legile ce indicau drept modele absolute şi exclusive limbajele folosite la curte şi în rafinatele saloane pariziene, pentru a spune ce au de spus aşa cum vorbesc cei de o seamă cu ei. Marchizii vor vorbi ca marchizii, debitând sforăitoare fraze lipsite de sens, oamenii simpli vor vorbi stâlcind limba consacrată de grămăticul Vaugelas, iar ţăranii ce apar în piesa Don Juan vor spune vrute şi nevrute în dialectul din ţinutul lor natal. Limbajul tuturor acestor personaje este realist la nivel categorial, cuvântul servind drept etichetă personajului. Într-o subclasă a aceleiaşi categorii intră şi personajele care îşi dau seama că arta de a mânui cuvintele conferă o forţă demnă de invidiat.
În altă subclasă a aceleiaşi categorii intră „snobii” – cuvântul va fi pus în circulaţie de-abia în a doua jumătate a sec. XIX –, adică toţi acei burghezi gentilomi şi toate acele preţioase mai mult sau mai puţin ridicole ce-şi dau seama că folosirea unui jargon adoptat în anumite saloane conferă un statut social superior celui pe care îl au, cuvântul devenind din etichetă, carte de vizită. Snobismul lingvistic dă la iveală o tendinţă existentă pe plan social, şi anume dorinţa burgheziei, în plină ascensiune economică, de a intra în rândurile aristocraţiei.
Acestui limbaj categorial, pe care am îndrăzni să-l numim realist social, Molière socoteşte necesar să-i adauge gesturi şi intonaţii destinate să transforme cuvântul din echivoc , în univoc. Marchizii, preţioasele sau burghezii ca domnul Jourdain, sunt personaje liniare, transparente. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul când un personaj se desprinde din cadrul său social, pentru a se cufunda în lumea sa interioară, unde iluzia se dă drept realitate. Cuvintele spuse de aceste personaje zăvorâte de pasiuni, vicii sau idei fixe într-un univers pe cât de real pe atât de halucinant, nu mai pot fi „inventate” de actori, ci de Molière dramaturgul, care a intuit că pentru a fi auzite de spectatori, trebuie să fie proiectate împreună cu personajul respectiv într-un spaţiu insolit ce aparţine deopotrivă iluziei şi realităţii – scena.
Molière descoperă pe lângă primul limbaj categorial şi un limbaj realist psihologic din a cărui sinteză rezultă realismul teatral. Prin procedee asemănătoare celor utilizate pentru a minimaliza inconsistentele personaje reprezentate de preţioase, versificatori, medici-şarlatani sau snobi, Molière va izbuti să supradimensioneze personajele devenite sclavii unor pasiuni nocive pentru întreaga societate: avariţia, gelozia, egoismul, invidia, dorinţa nestăvilită de a opri lumea în loc pentru ca bunurile pe care le au, sau pe care le râvnesc, să nu treacă în posesia altcuiva.
Grotesc şi în acelaşi timp tragic, surzenia şi cecitatea [metaforic vorbind, cu referire la cei care nu vor să audă şi să vadă] fiind generatoare de catastrofe atât pentru surzi şi orbi, cât şi pentru cei aflaţi în preajma lor. Victime şi călăi în acelaşi timp, cei stăpâniţi de patimi se străduiesc să se convingă atât pe ei înşişi, cât şi pe cei din jur că acţiunile lor sunt dictate de înalte principii sau de nobile idealuri.
Spectatorul venit la teatru să petreacă o seară agreabilă nu se poate întoarce acasă fără să se întrebe în ce măsură seamănă cu impostorii demascaţi pe scenă. Strania misiune asumată de dramaturg, aceea de a face să râdă oamenii de omenie, se dovedeşte a fi o agresivă invitaţie la luciditate. Invitaţia este reînnoită în fiecare seară nu numai pe scena Comediei Franceze, ci pe toate scenele din lume, unde actorii caută şi găsesc tâlcuri noi în replicile unor personaje născute din identificarea patetică a poetului cu toţi nebunii salvaţi în ultimul moment de la pieire de Molière-Sganarelle, bufonul ce ştie să dea cu tifla „Absurdului” pentru ca personajele sale, din monştri, să redevină oameni.
fără voturi
Încarc...