Jean Racine şi tragicul limbajului
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul este semnat de Irina Bădescu:
Tragedia lui Racine se situează sub semnul cardinal al conflictului dintre om şi soartă. Fără a atinge valoarea arhetipală a tragediei greceşti, care se întemeiază în parte pe caracterul ei arhaic, cea raciniană reconstituie totuşi, pe parcursul scurtei, orbitoarei ei istorii, imperativele formale ale acesteia. Prin opera lui Racine, tragedia capătă chipul axiomatic, de referinţă absolută, pe care literatura următoare a scenei îl va putea ocoli, dar nu nega.
Viaţa şi cariera lui Racine sunt însemnate de la sursă de exigenţele fundamentale ale tragicului, ca unele în care s-a vădit, continuu încrâncenat, conflictul inconciliabil dintre valoric (peren) şi istoric (tranzitoriu).
„Enigma” carierei raciniene se limpezeşte însă la străbaterea transparenţei monolitice a teatrului său, până în punctul ei de sursă, unde viziunea jansenistă – ca promotoare de valori – se articulează cu biografia creatorului într-un nod contradictoriu, generator de tragic „pur”. Existenţa şi activitatea lui Racine nu sunt, în ele însele, tragice, ci apar ca o manifestare, discontinuă în raport cu continuitatea operei, a tragicului. Şi biografia lui Racine ca şi a operei lui se explică prin „istoria unei tensiuni, prin excelenţă tragice, între legăturile lui cu Port-Royal şi dorinţa de succes social şi monden” (Goldmann).
Or, una dintre axiomele tragediei este caracterul ei spectacular. Tragicul, virtual, latent într-un timp istoric a cărui axă paradigmatică este relaţia dintre om şi divinitate, se actualizează în tragedie prin prezenţa obligatorie, sufocantă, a ambilor termeni: aceştia, pentru a fi, cer un al treilea termen, prezenţă asemenea obligatorie, sinteză paradoxală, conştiinţă sfâşiată şi deopotrivă unificatoare, decretând prin oroarea sacră naşterea din nonsens a acestui tragic: spectatorul.
Istoric-cronologic, opera raciniană se deschide cu două tragedii de ruptură: La Thébaïde, tragedie de violare a legii, şi Le Grand Alexandre, tragedie a accesului la putere şi, corolar, a prăbuşirii legii prin scandalul tragic. Personajul Alexandre vădeşte o stranie asemănare cu eroii cornelieni vârstnici, Auguste şi César; iar faptul este aproape unul polemic. Ca şi cum, intrând în arenă, prima grijă a lui Racine a fost să spintece corporalitatea corneliană a tragicului, spre a-i da la iveală, în toată nuditatea lor de spaimă, termenii fondatori. Pentru că alta dintre axiomele tragediei este curăţirea prealabilă a scenei de orice lege anterioară ei.
După tragediile [Andromaque, Britannicus] unde refuzul mai scânteie încă, nostalgie a valorii, urmează, irevocabil pentru Racine, tragediile intramundane, ale compromisului. Bajazet, Mithridate, Iphigénie au o structură net dramatică, conflictul lor este din lume: războaie, intrigi, luptă între generaţii. Toate trei sunt profund psihologice, marcând un „statu quo” al tragicului.
Dramele lumii se deşartă toate, ca un torent, în Phèdre. Cu acest prilej al împăcării spectaculoase cu janseniştii, Racine atinge perfecţiunea unei scheme tragice pe care n-o va mai relua niciodată, aceea de sorginte jansenistă, modificată şi reconstruită prin trăirea lor personală: ca autor, actor şi spectator. Reluând-o din plan reflexiv, cum figura în Bérénice, Phèdre pune în scenă iluzia de a putea trăi autentic în lume, descoperă imposibilitatea de-a concilia absolutul – exigenţa valorii, păstrată de eroină sub forma negativă a conştiinţei vinovăţiei – cu relativitatea şi conjuncturalul istoriei. Compromisul s-a încheiat.
Prin sacrificiul purificator al Phèdrei, personalizare a acestei iluzii, pe scena măturată de moarte nu rămân, în singurătatea lor triumfală, decât cele două incompatibil necesare condiţii ale tragicului, ca două stele fixe pe cerul golit de vuietul cosmic: Thésée, lumea „in praesentia” şi divinitatea „in absentia” – necesitatea şi tăcerea. Ultima replică a Phèdrei rosteşte această eliberare a scenei prin înfăptuirea până la capăt a tragicului, până la limita tăcerii. Căci Phèdre este o culme şi pentru că este o tragedie a limbajului, o tragedie „nominalistă” (Barthes). Eroina se ştie vinovată, sfâşierea ei este de esenţă formală, conflictul tragic fiind acela de a-şi spune sau nu vina.
Constructiv, Phèdre înseamnă eşecul dramei – formulă teatrală şi ca vieţuire în lume – antrenând, odată cu moartea eroinei, condamnarea pieselor anterioare ca iluzorii. Mărturisirea, act de limbaj şi dramatic capital în piesa raciniană, este întârziată, amânată, discontinuă – Phèdre se mărturiseşte în trei rânduri: Oenonei, lui Hippolyte şi abia faţă de Thésée îşi istoveşte vina – în ralenti-ul iluziei că ar mai putea exista o altă posibilitate de a rosti adevărul decât moartea, posibilitatea unui acord de autentificare – unde vina s-ar schimba în valoare – şi de existenţă în lume. Vina tragică raciniană se arată, cu Phèdre, în toată grozăvia ei, analogă păcatului creştin în accepţia augustiniană şi jansenistă, şi este „în acţiune” prin caracterul duplicitar al limbajului uman, în raport cu care logosul divin este tăcere.
1 voturi
Încarc...