21 octombrie 2008

Alphonse de Lamartine şi Romantismul francez

LamartineFragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul este semnat de Angela Ion:

Primul – în ordine cronologică – dintre cei patru mari poeţi ai Romantismului francez, Lamartine a intrat în literatură la treizeci de ani, însoţit de aura succesului imediat. Micul volum de versuri, apărut anonim, în 1820, Méditations poétiques (douăzeci şi patru de poezii în ediţia originală), a marcat una dintre datele importante ale secolului trecut, pe care Sainte-Beuve o evoca în aceşti termeni într-o scrisoare către Verlaine, din 19 nov. 1865: „Nu, cei care n-au fost martori n-ar putea să-şi imagineze impresia adevărată, legitimă, de neşters pe care contemporanii au primit-o de la primele Meditaţii…”

Deşi nu revoluţiona tehnica versificaţiei şi nici nu reînnoia temele tradiţionale ale lirismului, Lamartine aducea în poezie un accent necunoscut, o atmosferă, o manieră unică de a vorbi despre dragoste, natură, aspiraţia spre ideal. În versurile lui, cititorii regăseau cu încântare propriile lor sentimente, exprimate parcă de o voce cunoscută, suavă şi melancolică, penetrantă ca o melodie de mult îndrăgită, care trezeşte amintiri nostalgice.

Mulţi ani mai târziu, într-o prefaţă din 1849, Lamartine va încerca să definească el însuşi genul de poezie pe care-l inaugurau Meditaţiile: un „cântec interior”, visător şi melancolic, şi nu o artă artificială, „o alinare a propriei inimi, care se legăna cu propriile-i suspine”. „Sunt primul care am coborât poezia din Parnas şi care am dat Muzei, în locul unei lire cu şapte coarde convenţionale, înseşi fibrele inimii omului, înfiorate de sentimente şi impresionate de natură” – scria Lamartine.

Poezia devenea sentiment şi emoţie, încetând să mai fie un exerciţiu al inteligenţei şi al imaginaţiei. O poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, epurate de orice aluzie la viaţa de toate zilele, versuri de o muzicalitate suavă, fluidă şi misterioasă. Cele mai izbutite poeme ale lui Lamartine sunt adevărate „romanţe fără cuvinte”, cântece fără suport vorbit, la care cadenţa este mai importantă decât sensul şi modulaţia mai fascinantă decât semnificaţia (Claude Roy).

Lumea înconjurătoare devine o prelungire şi un reflex al eului poetului, un „peisaj interior” (Ernest Zyromski). Poetul sugerează un „tablou schimbător” (L’Isolement – Singurătatea), un peisaj arhetipal, spaţiu fără contururi precise, care se desfăşoară la infinit şi se pierde în depărtări. Privirea melancolică şi visătoare a poetului lunecă treptat pe deasupra obiectelor şi a formelor, atenuând sau ştergând contururile şi cuprinzând toate elementele peisajului „într-o continuitate semnificantă care face să dispară orice realitate semnificată cu precizie” (J.-P. Richard).

În acest spaţiu ideal şi idealizat, poetul evocă o prezenţă aproape ireală sau, mai degrabă, o absenţă: Elvire, mitul „eternului feminin”, fiinţa ideală pe care poetul evită cel mai adesea s-o numească, dar care pentru istoricii literaturii este Julie Charles, sau Mariantonia Iacomino, tânăra napolitană întâlnită în Italia, în 1811-1812, sau Marianne-Elisa Birch, care va deveni soţia poetului chiar în anul publicării Meditaţiilor poetice.

Elegiile lamartiniene nu sunt însă o poveste de dragoste, ci meditaţii despre virtuţile înălţătoare ale iubirii, despre timpul ce trece şi ia cu el fericirea noastră, despre fragilitatea vieţii şi eternitatea naturii, singura care poate păstra amintirea clipelor fericite. […] Amintirea este pentru Lamartine experienţa duratei interioare, căutarea nostalgică a timpului pierdut, care reînvie sub impulsul unei senzaţii, prin „miracolul memoriei afective” trăit de toţi poeţii romantici cu mult înaintea lui Proust (Georges Poulet).

Momentul pe care l-a reprezentat poezia lirică, intimistă, în creaţia lui Lamartine a fost urmat, după 1830, de poezia de inspiraţie umanitară, deschisă spre preocupările sociale. În consens cu mişcarea romantică, cu Victor Hugo şi Vigny, Lamartine se îndreaptă cu pasiune spre poezia politică de o înaltă valoare morală, traversată de un suflu entuziast, generos, de încrederea în viitorul mai bun al omenirii.

În poemul Réponse á Némésis, Lamartine afirmă dreptul şi datoria poetului de a participa la luptele sociale, iar în Ode sur les Révolutions se proclamă un partizan hotărât al progresului social, al ordinii republicane.

Curând evenimentele publice îl atrag complet. Prestigiul omului politic îl egalează şi-l depăşeşte pe cel al scriitorului nu numai în Franţa, ci şi peste hotare, în Ţările Române, de exemplu, unde Lamartine este admirat şi elogiat de paşoptişti ca simbol al revoluţiei şi eliberării popoarelor. Eşecul în alegerile pentru preşedinţia Republicii Franceze marchează sfârşitul carierei politice a lui Lamartine. Retras din viaţa publică după 1848, este silit să se consacre „muncii silnice literare” pentru a-şi plăti datoriile şi scrie, cu sufletul la gură, volume după volume de opere în proză […].

Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani, pentru a compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa), tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte. Acest poem simbolic, meditativ şi trist, este un imn închinat familiei, casei, satului şi muncii, o călătorie în trecut în căutarea tinereţii pierdute, un dialog cu sine însuşi, în versuri de o maiestate gravă şi de o admirabilă supleţe a ritmului, care fac din La Vigne et la maison cântecul de lebădă al unui autentic poet.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 10 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook