8 iulie 2009

Jean de la Fontaine şi avântul clasicismului spre Lumini

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Jean de la Fontaine (8 iulie 1621 – 13 aprilie 1695) este semnat de Ion Brăescu:

„În 1668, creaţia sa poetică atinge culmi nebănuite, odată cu apariţia primelor şase cărţi de Fabule. Prieten cu Racine, Boileau şi Molière, devine unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai clasicismului, deşi Fabulele (a căror ultimă carte apare în 1694) se îndepărtează într-o anumită măsură de dogmele curentului. Ascuţişul lor satiric l-a iritat pe Ludovic XIV, care a amânat cu un an ratificarea alegerii lui La Fontaine ca membru al Academiei Franceze. […] Cultivând fabula, specie literară considerată minoră, La Fontaine a adus-o la asemenea perfecţiune încât n-a mai putut fi întrecută de niciunul dintre succesorii săi. Opera sa a influenţat şi poezia generaţiei paşoptiste româneşti, îndeosebi pe Grigore Alexandrescu.”

„La Fontaine reprezintă un caz destul de rar de discrepanţă profundă între una din operele sale, Fabulele, pentru care epitetul de genial nu este întru nimic exgerat, şi restul scrierilor, nedepăşind nivelul creaţiei unor poeţi de al doilea plan ca Racan, Mainard ş.a. Chiar şi Povestirile sale – ce s-au bucurat de un oarecare succes, datorită şi conţinutului lor libertin – sunt o operă puţin originală, afirmând mai curând un bun versificator decât un poet autentic. Adevărate nuvele versificate, ele au constituit pentru La Fontaine o şcoală a artei naraţiunii prin care poetul avea să revoluţioneze genul străvechi al fabulei.”

„Dealtminteri, nici tematica celor mai multe fabule nu este originală, La Fontaine inspirându-se îndeosebi din fabulişti ai antichităţii eline (Esop, Babrios), latine (Fedru) sau indiene (Pilpay). Marea sa inovaţie constă în transformarea radicală a structurii fabulei prin schimbarea raportului dintre morală şi naraţiune. În timp ce la fabuliştii antici accentul cădea pe morală, partea narativă având un rol secundar, La Fontaine dă prioritate povestirii, morala fiind exprimată în câteva versuri (câteodată numai unul) sau absentă, reieşind implicit din conţinut. Astfel, din specie didactică, fabula devine o varietate a poeziei epice.”

„Deşi aparent detaşată de povestire, morala fabulei are un rol funcţional bine determinat, făcându-i clar tâlcul. Uneori morala este aşezată în fruntea fabulei, pentru a atrage atenţia asupra semnificaţiei peripeţiilor narate, ca de exemplu în Le Loup et l’agneau (Lupul şi mielul) sau Le Lièvre et la tortue (Iepurele şi broasca ţestoasă).”

„Conştient că predica teoretică este prin esenţă plicticoasă, La Fontaine face chiar total abstracţie de morală în fabule ca Le Chêne et le roseau (Stejarul şi trestia), Le Rat qui s’est retiré du monde (Şobolanul schivnicit), Le Loup et le chien maigre (Lupul şi potaia) ş.a. Rămâne astfel cititorului să desprindă învăţătura lor, ceea ce constituie un argument împotriva celor care consideră pe La Fontaine un scriitor pentru copii. Universul fabulelor lui este atractiv şi pitoresc, impresionând în special printr-o mare varietate tipologică.”

„Dealtminteri, delimitările sunt mai mult didactice, căci, precum Le Roman de Renard (Romanul Vulpii), fabulele lui La Fontaine reuşesc transpuneri magistrale ale faunei în trăsături şi caractere umane: leul reprezintă forţa şi maiestatea, vulpea – şiretenia şi linguşirea, iepurele – teama, mielul – blândeţea, furnica – hărnicia ş.a.m.d. La Fontaine conferă personajelor sale şi atributele caracteristice unor categorii sociale ale epocii în care a trăit. În teza sa de doctorat La Fontaine et ses fables (La Fontaine şi fabulele sale), apărută în 1853, Taine a reconstituit întreaga societate franceză a monarhiei absolute. Cea mai ilustrativă este Les Animaux malades de la peste (Jivinele bântuite de ciumă), caricatură incisivă a curţii lui Ludovic XIV.”

„Codul moral propus de La Fontaine a fost contestat, printre adversarii săi de marcă figurând Jean-Jacques Rousseau, Lamartine, Vigny sau Paul Éluard. I s-a reproşat lipsa unui ideal nobil, recomandarea unor precepte incompatibile cu educaţia morală, motiv pentru care Rousseau condamnă lectura fabulelor de către copii. […] Detractorilor lui La Fontaine li se poate replica, desigur, că acesta preconizează uneori o morală ‚à rebours’ (de-a-ndoaselea), conform căreia cititorul este conştient că trebuie să se comporte exact invers decât personajele din fabulă. Nu este însă mai puţin adevărat că fabulistul nu urmăreşte un ideal supraomenesc, nu aspiră la cultivarea unui eroism inegalabil. Morala sa nu se adresează eroului, ci omului simplu, încercând să-i deschidă ochii asupra primejdiilor care-l pândesc la tot pasul, pentru a le depăşi, sau, uneori, chiar pentru a supravieţui. Este o morală populară, o morală a bunului simţ, ieşită din propria experienţă a lui La Fontaine, care şi-a publicat prima culegere de Fabule abia la vârsta de 47 de ani.”

„Fabulele conţin o filozofie sceptică, o morală practică a unui observator lucid al societăţii sale, care îşi exprimă însă cu fermitate şi francheţe dezacordul. Sprijinindu-se pe o artă desăvârşită de portretizare, tonică prin natura comicului absurd, opera fabulistică respiră printre rânduri dezgustul autorului faţă de un sistem social clădit pe inechitate, inegalitate şi oprimare.”

„Definindu-şi opera fabulistică, La Fontaine o consideră drept ‚o amplă comedie cu o sută de acte diferite şi a cărei scenă este universul’. Poetul sublinia astfel caracterul dramatic al creaţiilor sale, concepute fiecare ca o mică scenetă, de cele mai multe ori umoristică, dar, adeseori, cu final tragic. Majoritatea scenetelor, aşa cum reiese şi din titlul lor binar, au două personaje care dialoghează, de obicei de pe poziţii antagoniste, generatoare de conflicte: lupul şi mielul, iepurele şi broasca ţestoasă, vulpea şi corbul, greierele şi furnica etc.”

„În fabule, un rol important îl joacă decorul, care, de regulă, este însăşi natura. La Fontaine este unul dintre rarii scriitori clasici care au dat atenţie naturii, simţind-o cu un fior autentic, iubind-o cu intensitate proprie romanticilor de mai târziu. Natura sa este îndeobşte cea a regiunii natale, discret evocată: un colţ de pădure, malul unui râu, o pajişte înflorită, un lac cu trestie, cadru real în care vieţuiesc animalele sau plantele în diferitele fabule.”

„Unul dintre secretele farmecului degajat de fabule este ritmul extrem de rapid şi variat al naraţiunii, obţinut prin folosirea versului liber, prin alternarea alexandrinului cu versuri mai scurte, pare sau impare, până la trisilab, cum este cunoscutul ‚Même il m’arrivé quelquefois de manger/le berger’ (Iar uneori năpasta m-a-mpins chiar să mănânc/ciobanul…) din Les Animaux malades de la peste.”

„Arta lui La Fontaine se distinge prin conciziune şi proprietatea termenilor, calităţi pur clasice; dar poetul se îndepărtează de clasicism prin folosirea unui lexic foarte bogat, care nu ocoleşte vocabulele populare, familiare şi chiar tehnice. Lapidaritatea stilului atinge perfecţiunea mai ales în acele versuri cu aspect de maximă, demne de La Rochefoucauld, în care fabulistul condensează concepţia sa asupra lumii şi societăţii, de altfel destul de apropiată de cea a marelui moralist contemporan cu el. Vestitoare a Secolului Luminilor prin caracterul lor protestatar şi umanist, fabulele lui La Fontaine îşi păstrează şi azi o prospeţime, o tinereţe care fac din el poate cel mai modern şi cel mai apropiat de noi dintre toţi scriitorii veacului clasic.”