26 august 2010

Apollinaire şi acordul perfect între tradiţie şi inovaţie

Guillaume ApollinaireFragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul despre Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918), pe numele său adevărat Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, este semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti:

Când André Breton vorbea despre Apollinaire ca despre „ultimul poet”, înţelegea, desigur, că el continuă să considere poezia operă de artă. Mişcarea suprarealistă condamna opera de artă ca pe un artificiu, iar acel suprarealist care avea cutezanţa să se proclame poet era exclus din mişcare, aşa cum a fost cazul poetului Robert Desnos. De fapt, André Breton se înşela parţial. Apollinaire cultivase şi „vechiul joc al versurilor”, cum însuşi se exprima, dar demonul modernismului îl ispitise mereu, solicitat fiind de cele mai diverse aventuri poetice, cu gândul că va ajunge la acel „nou realism”, mai real decât realul, pe care l-a intitulat „suprarealism” înainte ca mişcarea propriu-zisă să fi luat fiinţă. Personalitate complexă şi derutantă, el a dat mult de furcă criticii literare, care l-a blamat sau l-a elogiat, izbutind mai rar o caracterizare globală.

Simbolismul, triumfător la vremea debuturilor poetului, l-a tentat un moment. Anumite poeme din volumul Alcools – considerat ca un adevărat mozaic la epoca apariţiei, ba chiar ca o prăvălie de vechituri poetice (după expresia lui Duhamel) – vădesc asemenea influenţe. Poeme mai sobre şi mai concentrate ca Signe (Semn), altele mai ample, încărcate de cuvinte rare şi de misterioase simboluri, ca Le Larron (Hoţul), L’Ermite (Pustnicul), Merlin et la vieille femme (Merlin şi femeia bătrână) sunt evident scrise sub semnul simbolismului. Totuşi re-lectura lor scoate la iveală pe celălalt Apollinaire, umoristul şi mistificatorul. S-au scris multe despre ironia lui Apollinaire şi despre spiritul lui de mistificare. Dar aceste elemente sunt inseparabile de lirismul poetului, aşa încât se poate spune că, dând ironiei un accent liric, Apollinaire a creat un limbaj poetic original. Spiritul de mistificare, ce i s-a reproşat altă dată, nu este o atitudine dinainte adoptată pentru epatarea burghezului şi dezorientarea cititorului. El este o nevoie organică de autoapărare împotriva realităţii cotidiene, de provocare a unor elemente susceptibile să formeze o nouă ordine, o realitate superioară.

Un asemenea „miracol [de ingenuitate – Gide]” este vestitul L’Adieu (Adio): „J’ai cueilli ce brin de bruyère / L’automne est morte souviens-t’en / Nous ne nous verrons plus sur terre / Odeur du temps brin de bruyère / Et souviens-toi que je t’attends” (Cules-am azi un fir de buruiană / Adu-ţi aminte toamna a murit / Nu ne-om vedea în timp nici în poiană / Mireasmă-a vremii fir de buruiană / Aminte-adu-ţi te-aştept nemărginit…). Sunt concentrate în această scurtă capodoperă câteva dintre principalele elemente ale poeziei apollinairiene: suprimarea punctuaţiei (poetul considerând-o de prisos în poezie, unde pauzele sunt comandate de ritm şi de felul de a tăia versul); îmbinarea savantă a refrenului cântecului popular cu transpunerile de senzaţii baudelairiene; abandonarea compoziţiei clasice, imaginile dând impresia că se adună disparat şi la întâmplare. Dar vagabondul sufletului, rudă bună cu emigrantul şi comediantul (tot atâtea aspecte ale unei teme fundamentale apollinairiene) este victima aceluiaşi neastâmpăr, care-l face să nu-şi găsească locul şi să rătăcească mereu. Poetul trebuie şi el să caute alte forme, alte moduri de abordare a realului care să-l exprime cât mai complet.

S-a zis despre Zone că este un poem cubist şi el este, în sensul simultaneismului, poemul fiind o intersecţie de planuri ale timpului şi spaţiului: trecutul şi prezentul, Parisul, dar şi Roma, Amsterdam, Marsilia, locuri prin care a rătăcit cântăreţul dragostelor neîmpărtăşite. Din punct de vedere al compoziţiei însă, poemul dă aceeaşi impresie a hazardului, ca şi cum s-ar construi singur fără intervenţia poetului, spre deosebire de cubismul pictural, care este în primul rând construcţie. Zone, despre care s-a mai spus că este filmul unei zile, întruneşte o serie de elemente foarte disparate, pivotând în jurul autobiografiei poetului: un manifest literar, tristeţile vagabondului-poet şi ale emigrantului, un elogiu al civilizaţiei industriale aflate în plin avânt, procesul intentat lui Apollinaire, întoarcerea acasă printre fetişii din Oceania, asupra cărora cubiştii îi atrăseseră atenţia şi finalul melancolic al unei zile de rătăciri, nostalgii, căutări.

Calligrammes, poeme ale războiului şi ale păcii, prezintă aceeaşi unitate în diversitate ca şi prima culegere [Alcools]. Întâlnim iarăşi romanţe şi poezii simple de dragoste ale poetului care, în zilele lungi din tranşee, poleieşte inele „palide ca o absenţă şi duioase ca amintirea”; de asemenea, un poem-conversaţie şi un alt poem profetic, Les Collines (Colinele), în care poezia viitorului este întrezărită ca o poezie a adâncurilor conştiinţei de unde universurile nesăbuite vor ţâşni la suprafaţă. Dar intenţia permanentă de înnoire a poetului este mai vădită în „caligrame”, adică în poeme care satisfac în acelaşi timp şi ochiul şi urechea. Simbolismul adusese la modă o poezie inefabilă şi muzicală; depăşind şi aici simbolismul şi sub influenţa pictorilor cubişti, Apollinaire vrea ca un poem să fie figurat, să semnifice, dar să şi cânte în acelaşi timp. Astfel apar poeme sub formă de oglindă, inimă, cravată, fântână arteziană, ploaie etc. Acest lirism vizual la care au visat, fiecare în felul său, şi Baudelaire şi Mallarmé, este aportul lui la realizarea aspiraţiei moderne a poeziei spre o sinteză a artelor.

Moartea prematură a poetului a pus capăt unei diversităţi neobişnuite, aşternând un zăbranic negru peste o lume a surprizelor şi a minunăţiilor. Dar aventura poetică n-a încetat să uimească, şi după moartea lui Apollinaire mai multe generaţii de poeţi şi-au recunoscut datoria faţă de opera sa. Poezia fantezistă, de la Max Jacob şi Cocteau până la şcoala din Rochefort şi Maurice Fombeure, se reclamă de la autoritatea sa; suprarealismul l-a considerat un precursor; în poezia Rezistenţei, Aragon a ascultat adesea vocea lui Apollinaire. În fond, măreţia lui provine tocmai din nehotărârea sa de a pune capăt disputei de lungă durată dintre tradiţie şi inovaţie, dintre „ordine şi aventură”.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 5 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook