Drumul începe c-o stea şi se termină c-un răsărit
Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
Continuare »