„Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează în adâncul sufletului”, sună un aforism nietzschean. Este aici presupusă o relaţie întrucâtva între conţinător – conţinut, bazată însă pe o stranie reciprocitate: în fapt, fiecare din cei doi factori implicaţi încearcă să-l cuprindă pe celălalt, într-o vagă şi infinită tangenţă.
Logosul care transcende prăpastia este cel al prăbuşirii. Caracteristică prăpastiei ca formă de accedere la nefiinţă este devenirea negativă; o prăpastie nu este, ci se deschide dinspre plin spre gol. Ea nu are contur, ci adâncime. Nu are conţinut în sine, ci este trecere spre gol. Golul şi adâncimea sunt însă categorii apofatice, iar esenţa este de căutat în altă parte. În primul rând, ea nu poate fi intuită sau percepută; nu raţiunea sau intelectul o pot cerceta, scruta, ci sufletul. Sufletul care caută în prăpastie este ori golit de esenţă, ori preaplin de ea; în primul caz el caută, ca o formă de compensaţie, ceea ce poate fi şi mai gol decât el, în al doilea – el acceptă să coboare către ne-esenţă pentru a o legitima drept ceea-ce-este-de-privit. Din momentul în care esenţa priveşte spre ceea ce nu-i aparţine, ea a înglobat deja acel ceva în sine.
Andrei Pleşu spune: „Textul lui Mateiu Caragiale e scris pentru acele momente din viaţa fiecărui om, în care trecutul e mai important decât actualitatea, voluptatea mai importantă decât adevărul, miresmele închipuite sau visate – mai importante decât realul. E o apoteoză a plăcerii, cu extazele şi abisurile ei pline de primejdii. Am citit acest text pentru a mă bucura, crepuscular, de farmecul irezistibil al lucrurilor care nu există.”
Iată cum sună „Craii de Curtea-Veche” cu timbrul lui Andrei Pleşu:
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
La Humanitas Fiction a apărut „Viaţa şi vremurile lui Michael K„, un extraordinar roman al lui J.M. Coetzee, laureatul Premiului Nobel în 2003. Cartea a fost distinsă cu Booker Prize în Marea Britanie în 1983 şi cu Premiul Femina în Franţa în 1985.
Viaţa pare să fi intrat pe un făgaş lipsit de suferinţă, dar şi de bucurie, pentru Michael K, un bărbat de culoare din Cape Town. Orfan de tată, petrecându-şi copilăria stigmatizată departe de mamă, în cămine şi centre de reeducare, tânărul devine grădinar în slujba consiliului local. Nimic nu pare să-i tulbure traiul monoton, până în clipă când mama sa, grav bolnavă, ia hotărârea de a se întoarce în ţinuturile natale, unde doreşte să-şi sfârşească zilele, departe de oraşul sfâşiat de un război civil care nu este al lor şi pe care nu îl înţeleg, dar ale cărui consecinţe le afectează în mod direct vieţile. Urcându-şi mama şi putina avuţie într-un cărucior improvizat, Michael K începe o adevărată odisee printr-o lume care-şi poartă la vedere cicatricile mereu reînnoite ale unei istorii tragice. Într-o lume fragmentată, care nu este pregătită să-i accepte alegerile, Michael K dă o lecţie despre supravieţuire pură: fără idoli, fără iluzii, fără viitor.
