Leonard Cohen vine sa concerteze în România. Şi chiar mai mult decât atât, pe 21 septembrie 2008, Leonard Cohen împlineşte 74 de ani pe scenă de la Bucureşti. Spectacolul, ce va avea loc pe stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti, va începe la ora 19:00.
„Suzanne” este unul dintre hiturile compozitorului şi scriitorului Leonard Cohen. Apărută întâi ca poezie în volumul „Parazitii Raiului” (1966), piesă cu acest nume este iniţial înregistrată de Judy Collins. Un an mai târziu, Leonard Cohen imprimă şi el propria sa variantă împreuna cu Noel Harrison.
Fragmente din lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, apărută la Editura Paideia, 1998, în traducerea Ioanei Ungureanu şi a Mădălinei Lazăr:
„Ştiinţa filosofică a dreptului are ca piatră de temelie ideea de drept, conceptul de drept şi realizarea acestuia.
Filosofia are de-a face cu idei, şi tocmai de aceea nu cu ceea ce se obişnuieşte a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parţialitatea şi inexactitatea acestora, aşa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel şi este de fapt numai o determinare abstractă a înţelesului) este singurul care are realitate şi chiar îşi atribuie această realitate el însuşi. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existenţă efemeră, hazard aparent, impresie, apariţie lipsită de viaţă, neadevăr, iluzie etc. Reprezentarea pe care conceptul o oferă în realizarea sa este pentru cunoşterea conceptului însuşi, celălalt moment esenţial al ideii, cu totul alta faţă de forma care există numai la nivel de concept.”
Cum ar fi dacă omenirea ar pleca de pe Pământ şi cineva ar uita să deconecteze ultimul robot? Aceasta este premiza de la care pleacă noua comedie extraordinară de animaţie realizată de Disney-Pixar şi derulată în spaţiu: “WALL•E”. Un film plin de umor, duioşie, fantezie şi emoţie, “WALL•E” îşi poartă publicul într-o remarcabilă călătorie prin toată galaxia, demonstrând încă o dată măiestria cu care Pixar creează lumi noi şi stabileşte noi standarde pentru a oferi poveşti fascinante, personaje care evoluează, muzică incredibilă şi animaţie generată pe computer, cu ajutorul celor mai performante tehnologii existente.
Michelangelo Buonarroti (6 martie 1475 – 18 februarie 1564) este unul dintre cei mai mari artişti ai umanităţii, desăvârşită întruchipare a idealului Renaşterii – Uomo Universale. Recunoscut drept strălucit sculptor, pictor şi arhitect, celebrul umanist este în egală măsură şi poet, deşi opera sa literară nu este nici pe departe la fel de cunoscută.
Volumul de versuri asupra căruia m-am oprit a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1986, în traducerea lui C.D. Zeletin, căruia îi aparţin şi rândurile pe care le voi folosi, ca să aduc mai aproape cititorului destinul unui om care a lăsat urmaşilor moştenire de piatră şi de verb.
În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.
Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.
Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.
Încarc...
