Milton are un loc permanent în canon, deşi astăzi este respins cu cea mai mare hotărâre de critica literară feministă. Într-o discuţie cu John Dryden, el a mărturisit cândva, oarecum pripit, că Spencer [Edmund Spenser] a fost „marele său original”, remarcă pe care am interpretat-o ca pe o apărare împotriva lui Shakespeare. Shakespeare a fost atât sursa anxietăţii poetice a lui Milton, autentice, deşi camuflate, cât şi, în mod paradoxal, a canonicităţii lui. Dintre toţi scriitorii post-shakespearieni, doar Milton, şi nu Goethe, Tolstoi sau Ibsen, a folosit cel mai bine reprezentarea shakespeariană a personajului şi a schimbărilor lui, chiar atunci când voia cu tot dinadinsul să iasă din conul de umbră al lui Shakespeare.
Vineri, 12 decembrie 2008, are premiera în România un nou film Disney, în asociere cu Mandeville Films / Smart Entertainment: „Chihuahua de Beverly Hills” („Beverly Hills Chihuahua”). Filmul combină umorul, distracţia şi mesajele pozitive, pentru a oferi o experienţă pe placul copiilor.
Există oameni, iar Florentina Ţilea este unul dintre ei, care nu doar sunt plini de trăiri, dar le transmit cu bucurie altora. Este ceva ce se simte, nu se explică. Recent, ne-a acordat un interviu – am fi putut întreba orice şi ne-ar fi răspuns cu aceeaşi energie, doar cuvintele ar fi diferit. Şi câte nu ar avea de povestit această actriţă care nu este pasionantă doar de teatru, ci de viaţă.
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Aşez mȃna acolo unde începe privirea Maicii către Pruncul cel Dintȃi al omenirii, către orizontul lumii, dincolo de marginea Timpului. Simt cum durerea sapă, ascuţită ca un ghem de ace, înăuntru, în rotocoale cȃnd reci, cȃnd fierbinţi. Lacrimi mari, rotunde, cristaline, se preling pe obrajii palizi, arizi de culoare.
Am alungat vălul cuvȃntului de pe chip. Am smuls singurătatea din mine cu cleştele viu al literei-mama. Am săpat în mine, răsturnȃnd brazda pămȃntie a tăcerii şi-am sădit slove, răsad pentru versul de mai tarziu. M-am ridicat din ghemul neputinţei să caut lumina. Din jurul meu. Am ridicat privirea către cer, acolo unde norii vorbesc graiul înălţimilor, lăsȃnd picurii să curgă spre pămȃnt să spele amărăciunea prafului aruncat din ochi în ochi de om. Am căutat, înfrigurată, viaţa în rădăcina verdelui de frunză, de floare, de copac, de viu, lăsȃnd palmele să unească pulsul verde al anotimpului cu cel roşu al omului.
Marcel (Max) Blecher (8 septembrie 1909 – 31 mai 1938), poet şi prozator român recunoscut pentru sensibilitatea sa excepţională şi pentru extrema autenticitate a lucrărilor sale, este reprezentantului unui curent care aşază la baza scriiturii experienţa personală şi o luciditate aproape şocantă. „Inimi cicatrizate”, unul dintre romanele sale, este în mare parte autobiografic, aducând în prim-plan perioada ulterioară descoperirii bolii (morbul lui Pott era o afecţiune incurabilă) care îi va provoca moartea câţiva ani mai târziu.
Fragmente din capitolul „Satan al lui Milton şi Shakespeare” din lucrarea „Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, Grupul Editorial ART, Bucureşti, 2007:
Încarc...
