9 decembrie 2008

John Milton şi pierderea paradisului

John Milton şi pierderea paradisuluiFragmente din capitolul „Satan al lui Milton şi Shakespeare” din lucrarea „Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, Grupul Editorial ART, Bucureşti, 2007:

Milton are un loc permanent în canon, deşi astăzi este respins cu cea mai mare hotărâre de critica literară feministă. Într-o discuţie cu John Dryden, el a mărturisit cândva, oarecum pripit, că Spencer [Edmund Spenser] a fost „marele său original”, remarcă pe care am interpretat-o ca pe o apărare împotriva lui Shakespeare. Shakespeare a fost atât sursa anxietăţii poetice a lui Milton, autentice, deşi camuflate, cât şi, în mod paradoxal, a canonicităţii lui. Dintre toţi scriitorii post-shakespearieni, doar Milton, şi nu Goethe, Tolstoi sau Ibsen, a folosit cel mai bine reprezentarea shakespeariană a personajului şi a schimbărilor lui, chiar atunci când voia cu tot dinadinsul să iasă din conul de umbră al lui Shakespeare.

Dintre personajele literare, Satan al lui Milton este cel mai shakespearian moştenitor al marilor ticăloşi – Iago, Edmund, Macbeth – şi al aspectelor celor mai întunecate ale lui Hamlet antimachiavelicul. Milton şi Freud (care-l preţuia foarte mult pe Milton) au în comun influenţa shakespeariană şi trecerea ei sub tăcere în egală măsură. Totuşi, puterea de a face faţă forţei lui Shakespeare şi de a o folosi în propriul interes ar putea fi adevărata legătură dintre ambivalenţa lui Milton şi cea a lui Freud, dintre răzvrătirea lui Satan împotriva lui Dumnezeu şi războiul civil din interiorul psihismului.

Nihilismul intelectual al lui Satan din Paradisul pierdut începe cu abisul marii conştiinţe hamletiene. Accentele nihiliste ale îngerului căzut apar însă prima dată la Iago, cel care suferă pentru că nu i s-a recunoscut meritul, pentru că a fost depăşit de atotputernicul său general.

Milton şi-a afirmat întotdeauna propriul mit: Shakespeare reprezenta „natura”, cu sălbăticia şi libertatea ei, în timp ce el, Milton, reprezenta o modalitate mai pură şi mai potrivită de a transcende natura pentru a ajunge în rai sau, cel puţin, la reprezentarea pe care şi-o făcea despre paradis. Dar nimeni n-ar putea suporta raiul lui Milton pentru multă vreme. Milton însuşi, de unul singur, cu greu l-ar fi putut îndura o clipă o clipă. Paradisul pierdut este măreţ pentru că este, în mod convingător, şi tragic, şi epic; este tragedia căderii lui Lucifer, transformat în Satan, deşi autorul refuză să ni-l prezinte pe Lucifer, purtătorul de lumină şi fiul dimineţii, stăpânul stelelor, înainte de cădere. Noi îl vedem doar pe Satan, îngerul căzut, deşi pe Adam şi pe Eva îi vedem înainte, în timpul şi după cădere.

Respingând marea cuprindere shakespeariană, Milton a fost totuşi capabil să o folosească în cazul eroului său negativ mai mult decât în cazul celorlalte personaje, evitând-o în mod fatal în portretele lui Dumnezeu şi Cristos, care nu au nicio legătură cu Shakespeare şi care sunt personaje dramatice mai puţin realizate tocmai din cauza acestui lucru. Tot ce putem spune despre Dumnezeul lui Milton este că e pompos, defensiv şi totdeauna corect, în timp ce Cristos, aşa cum am remarcat la un moment dat, e redus la rolul de conducător al unui atac, un gen de Rommel sau Patton ceresc.

Ca şi Dante, Milton a vrut să scrie un poem divin sau, practic, un al treilea Testament. Uimirea şi mirarea sunt foarte diferite de adevăr şi respect, la fel cum „natura” shakespeariană este la mare distanţă de „revelaţia” din Scripturi sau de cea miltoniană. Macbeth şi Satan sunt amândoi victime ale propriei lor imaginaţii; primul ar putea reprezenta anxietatea, latentă la Shakespeare, care i-a limitat puterea propriei imaginaţii, iar al doilea reflectă clar neîncrederea lui Milton în fantezie şi nemulţumirile generate de ea.

Ca profet protestant şi mare poet al protestantismului, Milton ar fi foarte nefericit să afle că Paradisul pierdut se citeşte acum ca una dintre cele mai bune povestiri science-fiction. Recitind poemul constant, sunt în primul rând impresioant de mirare şi de uimire, de stranietatea acestei realizări a lui Milton. Paradisul pierdut este unic datorită îmbinării de tragedie shakespeariană, epopee virgiliană şi profeţie biblică. Patosului înspăimântător din Macbeth i se alătură sentimentul de coşmar din Eneida şi autoritatea din Biblia ebraică. Această combinaţie ar fi putut să scufunde orice operă literară la nouă stânjeni adâncime, dar John Milton, orbit şi distras de înfrângerea politică, era imposibil de scufundat. Nu există un mai mare triumf al voinţei vizionare în toată literatura occidentală. Putem simţi durerea înfrângerii lui Milton în Samson agonistes sau în Paradisul regăsit, dar nu şi în Paradisul pierdut. Aici el îşi învinge orice oponent, cu excepţia rivalului ascuns, Shakespeare.

Cititorul Paradisului pierdut trebuie să se focalizeze pe Satan, calul de bătaie al majorităţii criticilor şi totuşi gloria poemului, doar parţial egalat de către minunata rescriere miltoniană a povestirilor ebraice din Facerea, Cartea a şaptea. Satan este desigur învins, dar la fel sunt şi Iago şi Macbeth în final, după ce şi-au dus la bun sfârşit uneltirile, şi tot învins este Mefisto, în poemul lui Goethe, prin ascensiunea lui Faust. Astfel de înfrângeri sunt dialectice şi depind de cel care controlează perspectiva cititorului. Iago, zdruncinat de devotamentul Emiliei, care şi-ar fi dat viaţa pentru a salva reputaţia Desdemonei, mai degrabă moare sub tortură decât să recunoască măcar faţă de sine însuşi adevăratele motive: „De-acum încolo nu mai spun o vorbă”. Ultima dată când apare, Satan este un şarpe şuierând în fundul iadului.

Satan suferă de acel „sentiment al meritului nerecunoscut”, cum îl numeşte el, când este înlocuit de Cristos, la fel cum Iago suferă când e înlocuit de Cassio, un străin ales de Othello ca aghiotant, preferat în defavoarea lui Iago, sublocotenentul şi cel care îi ducea steagul în luptă, care i-a purtat culorile şi i-a adus onoare în bătălii. Experimentatul Othello, a cărui măreţie stă tocmai în capacitatea de a distinge hotarele dintre război şi pace, înţelege că devotatul său sublocotenent ar putea fi tentat să treacă graniţa dintre acestea două. Cazul lui Satan, supradeterminat teologic, este mult mai problematic decât al lui Iago. De ce-l proclamă Dumnezeul miltonian pe Cristos ca fiu al său, şi nu pe Lucifer, căpetenia îngerilor? Şi ce duce la decăderea lui Lucifer în Satan? Dacă Lucifer a fost predestinat astfel încă de la început, cum se face că el nu ştie nimic până când Dumnezeu proclamă poziţia superioară a lui Cristos?

Aceasta este doctrina creştină tradiţională, dar este ea acceptabilă din punct de vedere poetic? Nu pot citi această afirmaţie aspră şi arbitrară fără să-mi amintesc de observaţia subtilă a lui Sir William Empson că Dumnezeu provoacă aici toate necazurile, ca şi în Cartea lui Iov, când se laudă faţă de Satan cu virtutea şi supunerea lui Iov. Eroarea imaginativă constă aici doar în aceea că puterea înfricoşătoare a lui Dumnezeu ne împiedică să vedem în ameninţările sale doar lăudăroşenie. Neascultarea pare să fi fost o obsesie pentru Dumnezeul evreilor chiar cu mult înainte ca cineva să fi fost realmente neascultător.

Ceea ce ne arată excelentul său poem este că Milton a rămas shakespearian fără să vrea. Satan îmbină nihilismul ontologic al lui Iago şi viziunile premonitorii ale lui Macbeth, încununându-le cu dispreţul lui Hamlet pentru actul vorbirii. Tot ceea ce reuşeşte să exprime e deja mort în Satan, ca şi în cazul lui Hamlet. Satan este mânat de un fel de mândrie estetică asemănătoare cu cea a lui Iago atunci când pune la cale o tragedie şi de uluirea crescândă a lui Macbeth că orice act de uzurpare sfârşeşte prin a se dovedi o mişcare greşită.

Ceea ce a învăţat Satan de la Iago şi Macbeth şi, mai subtil, de la Hamlet este o energie negativă, convingătoare, pentru că e mai mult decât o simplă insistenţă şi sugerează existenţa unei forţe dincolo de principiul plăcerii. Shakespeare, care nu a creat totul, dar, cu siguranţă, ne-a imaginat pe noi (aşa cum suntem), a creat nihilismul occidental, începând cu Hamlet şi continuând cu Iago, Edmund şi Macbeth.

Obsesia timpului pe care o are Satan vine din aceea a lui Macbeth. Suferinţele generate de invidia sexuală, la toţi autorii post-shakespearieni – Milton, Hawthorne sau Proust -, nu pot fi decât shakespeariene. În acelaşi mod, reprezentarea energiei negative nu există înaintea lui Shakespeare. După el, apare la nihiliştii lui Dostoievski, la fel de vibrantă ca şi în cazul lui Satan din Paradisul pierdut, dar niciodată cu atâta forţă sublimă ca la Milton.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook