Fragmente din capitolul “Shakespeare – centrul canonului” al cărţii “Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, apărută la Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, în traducerea Deliei Ungureanu:

„Shakespeare şi Dante se află în centrul canonului pentru că ei îi depăşesc pe toţi ceilalţi scriitori prin acuitatea cognitivă, forţa lingvistică şi puterea de invenţie. S-ar putea ca aceste trei înzestrări să se contopească într-o pasiune ontologică, adică o capacitate de a se bucura sau, cum spunea Blake în Proverbs of Hell (Proverbele iadului): ‘Exuberanţa înseamnă frumuseţe’. Energiile sociale există în fiecare epocă, dar ele nu pot compune piese, poeme sau naraţiuni. Forţa creatoare este un dar individual, prezent în orice epocă, dar încurajat în mare măsură de anumite contexte, mişcări naţionale, pe care le vom studia doar pe segmente, pentru că unitatea unei epoci mari este, de obicei, o iluzie. A fost Shakespeare un accident?”

„În 1598, Shakespeare este deja consacrat, iar Falstaff e îngerul confirmării sale. Niciun alt scriitor nu a mai avut intuiţii lingvistice atât de profunde ca Shakespeare. Ele sunt atât de numeroase în Zadarnicele chinuri ale dragostei, încât avem impresia că multe limite ale limbajului au fost atinse o dată pentru totdeauna. Totuşi, marea originalitate a lui Shakespeare stă în prezentarea personajelor: Bottom este un triumf nostalgic, Shylock, o problemă în permanenţă echivocă pentru noi toţi, dar Sir John Falstaff e atât de original şi de copleşitor, încât Shakespeare pare să schimbe prin el însuşi sensul profund al creării unui om prin cuvinte.”

„Şi tocmai aici se află cheia poziţiei centrale a lui Shakespeare în canon. Aşa cum Dante îi întrece pe toţi scriitorii dinainte şi de după el prin accentuarea unei constante ale naturii umane, a poziţiei fixe care ni se cuvine în eternitate, Shakespeare îi depăşeşte pe toţi ceilalţi evidenţiind mutabilitatea psihologiei umane. Aceasta este însă doar o parte din splendoarea operei sale; nu numai că îşi înfrânge toţi rivalii, dar el creează imaginea schimbării de sine prin însăşi ascultarea vocii interioare, pornind doar de la aluzia folosită de Chaucer, dezvoltând una dintre cele mai remarcabile inovaţii literare ale sale.”

„Nici Hamlet, aflat pe locul întâi în întreaga literatură în ce priveşte solilocviile, nu vorbeşte decât puţin mai mult cu sine însuşi decât Falstaff. Noi toţi o facem azi, ascultându-ne propria conştiinţă la tot pasul, cumpănind şi acţionând în consecinţă. Nu e vorba însă doar de un dialog al minţii cu sine însăşi aici sau de o reflectare a luptei interioare, inerente psihicului uman, ci mai degrabă de o reacţie a vieţii la ceea ce a devenit literatura, în mod inevitabil, de-a lungul timpului. Începând cu Falstaff, Shakespeare adaugă la funcţia literaturii, care consta în a învăţa cum să vorbim cu ceilalţi, o lecţie de melancolie, dominantă azi în poezie: cum să vorbim cu noi înşine.”

„E vorba aici de şocul unei arte verbale mai cuprinzătoare şi mai împlinite decât oricare alta, atât de convingătoare, că nici nu mai pare artă, ci, mai degrabă, ceva ce a fost întotdeauna acolo.
Este vorba despre talentul artistic, căci, în mod sigur, Shakespeare este canonul. El stabileşte standardele şi limitele literaturii, dar unde oare sunt limitele lui? Am putea găsi vreun semn de orbire, reprimare, de lipsă de imaginaţie sau de gândire la el?”

„Studenţi şi alţi prieteni de-ai mei mi-au descris diferite puneri în scenă ale pieselor lui Shakespeare în japoneză, rusă, spaniolă, indoneziană sau italiană şi concluzia generală era că spectatorii consideră întotdeauna că Shakespeare îi reprezintă pe ei înşişi pe scenă. Dante a fost poetul tuturor poeţilor, dar Shakespeare a fost poetul întregii umanităţi. Fiecare e universal în felul lui, dar Dante nu e pentru cei de rând. Sigur că nu există nicio critică culturală sau dialectică materialistă care să demonstreze lipsa ataşamentului faţă de o clasă anume la Shakespeare sau a universalismului elitist al lui Dante. Niciunul nu e doar un accident sau un produs al eurocentrismului exagerat, dar e clar că există acest fenomen de depăşire a desăvârşirii literare, a puterii gândului, caracterizărilor şi metaforei, care rezistă triumfător oricărei traduceri sau transpuneri şi atrage atenţia în orice cultură.”

„Shakespeare ne uimeşte cu aparenta sa indiferenţă faţă de destinul postum al Regelui Lear. Avem două versiuni diferite ale piesei şi, de obicei, le citim sau le vedem jucate împreună, într-un amalgam forţat, nu foarte satisfăcător. Singurele două scrieri corectate şi definitive sunt Venus şi Adonis şi Răpirea Lucreţiei, niciuna dintre ele nefiind demnă cu adevărat de autorul Sonetelor, ca să nu mai vorbim despre Regele Lear, Hamlet, Othello, Macbeth. Cum e posibil ca unui scriitor să nu-i pese de forma finală a unei capodopere ca Regele Lear? Shakespeare e ca ‘luna arabă’ a lui Wallace Stevens, ‘care-şi împrăştie razele pe podea’, ca şi cum darurile sale ar fi atât de multe încât îşi poate permite să fie neglijent cu ele. Exuberanţa şi avântului Shakespeare trec dincolo de barierele lingvistice şi culturale. Nu-l poţi limita pe Shakespeare la Renaşterea engleză, aşa cum nu-l poţi limita pe Falstaff la piesele despre Henric al IV-lea sau pe prinţul Danemarcei la perimetrul acţiunii sale.”

„Shakespeare este pentru literatura universală ceea ce este şi Hamlet pentru lumea imaginară a personajelor literare: un spirit care pătrunde peste tot, care nu poate fi limitat. A fi liber de orice doctrină şi moralitate simplistă dovedeşte desigur uşuriţa spiritului de a se transforma oriunde, chiar dacă această libertate l-a neliniştit pe Dr. Johnson şi l-a indignat pe Tolstoi. Shakespeare are largheţea naturii înseşi – prin ea simte el şi indiferenţa naturii. Nimic esenţial în toată această expansiune a naturii nu poate fi limitat la culturi sau la genuri. Dacă îl citeşti pe Shakespeare la nesfârşit, tot nu reuşeşti să-i cunoşti caracterul şi personalitatea, dar poţi învăţa să-i recunoşti temperamentul, sensibilitatea şi puterea raţiunii.”

„Există o tradiţie biografică solidă ce ni-l prezintă pe Shakespeare-omul cu totul diferit de alte mari personalităţi, ca Dante, Milton sau Tolstoi. Deloc idiosincratic, prietenii şi cunoştinţele şi-l aminteau ca pe un om amabil, cu aparenţa unei persoane obişnuite: deschis, prietenos, plin de umor, blând şi deloc formalist, o persoană cu care puteai să bei un pahar şi să te simţi bine. Toţi sunt de acord că era bun la suflet şi nepretenţios, deşi destul de perspicace în afaceri. Într-un autentic stil borgesian, se pare că cel care a creat zeci de personaje principale şi sute altele secundare, pline de viaţă, n-a irosit nicio fărâmă de energie ca să se construiască pe sine însuşi ca personaj. În chiar centrul canonului se află cel mai puţin conştient de sine şi cel mai puţin agresiv dintre toţi marii scriitorii cunoscuţi vreodată.”

„Un mod de abordare a importanţei primatului lui Shakespeare este de a-l nega. De la Dryden până azi, e chiar uimitor cât de puţini au ales această cale. Noutatea şi scandalul creat de noul istorism pretind a proveni din altceva, dar se datorează de fapt tocmai acestei negări, de obicei implicite şi doar uneori deschise. Dacă energiile sociale (presupunând că acestea nu sunt doar o metaforă a neoistoriştilor, lucru de care eu mă îndoiesc) ale Renaşterii engleze au creat Regele Lear, atunci singularitatea lui Shakespeare poate fi pusă în discuţie. S-ar putea ca după o generaţie-două, ‘energia socială’, ca autor la Regelui Lear, să fie o ipoteză la fel de plauzibilă ca şi aceea a scrierii tragediei de către Sir Francis Bacon sau de către contele de Oxford. Impulsul disimulat este aproape acelaşi: a-l reduce pe Shakespeare la contextul social este la fel de simplu ca şi a-l reduce pe Dante la Florenţa sau la Italia zilelor sale. Nimeni nu va încerca însă, aici sau în Italia, să afirme că Guido Cavalcanti a fost egalul lui Dante. Ar fi deci la fel de ridicol să-i considerăm pe Marlowe sau Ben Johnson rivali autentici ai lui Shakespeare. Aceştia, în moduri foarte diferite, au fost, desigur, poeţi mari şi, uneori, dramaturgi ramarcabili, dar cititorului sau actorului i se deschide un orizont artistic complet diferit în Regele Lear.”

„Înţelesul unui cuvânt este întotdeauna un alt cuvânt, pentru că orice cuvânt se aseamănă mai degrabă cu alt cuvânt decât cu lucruri şi persoane, dar Shakespeare ne sugerează deseori că totuşi cuvintele sunt mai mult ca nişte fiinţe decât ca nişte lucruri. Reprezentarea shakespeariană a personajelor are o bogăţie extraordinară pentru că nicun alt autor de dinainte sau de după el nu ne creează o mai puternică iluzie că fiecare personaj are o voce diferită de a celorlalte. Observând această caracteristică, Johnson a atribuit-o capacităţii de a înregistra perfect natura în ordinea generalului, dar Shakespeare ar fi putut să nege însăşi realitatea unei astfel de naturi. Capacitatea lui misterioasă de a construi voci autentice şi diferite ale unor fiinţe imaginare provine în parte din cel mai complex simţ al realităţii văzut vreodată în literatură.”

[Citatul din Hegel, despre care Bloom spune ca este „cel mai bun fragment critic scris vreodată asupra reprezentărilor shakespeariene”.]
„Cu cât Shakespeare împinge limitele răului şi ale nebuniei spre extrem, cu atât îşi concentrează mai mult personajele în propriile lor limite, în desfăşurarea infinită a scenei sale universale. Totuşi, în acelaşi timp, îşi înzestrează personajele cu inteligenţă şi imaginaţie. Datorită imaginii în care personajele, prin mijlocirea acestei inteligenţe, se contemplă obiectiv, ca opere de artă, Shakespeare le face creatori liberi ai propriei lor fiinţe. Shakespeare este astfel capabil, prin virilitatea şi adevărul caracterului său, să ne trezească interesul asupra unor criminali şi, nu într-o măsură mai mică, asupra celor mai vulgari şi mai proşti dintre neisprăviţi sau chiar asupra unor nebuni.”

„Iago, Edmund şi Hamlet se contemplă pe ei înşişi obiectiv în imagini construite de propria inteligenţă şi sunt capabili să se analizeze, ca personaje dramatice, ca artificii estetice. Astfel, ei devin propriii lor creatori, ceea ce înseamnă că sunt liberi să îşi construiască fiinţa, să opereze schimbări, când vor, în ei înşişi. Ascultându-şi propriile discursuri şi cântărindu-le, ei se schimbă şi ajung să contemple alteritatea încuibată înlăuntrul lor sau posibilitatea acestei alterităţi.”

„Ce înseamnă, ce poate să însemne când un personaj de ficţiune este numit ‚creator al propriei fiinţe’? Acest fenomen nu poate fi întâlnit în literatura occidentală înainte de Shakespeare. Ahile, Enea, Dante pelerinul sau Don Quijote nu se schimbă după ce îşi ascultă propria voce interioară, cu ajutorul propriului intelect şi al imaginaţiei creatoare. Convingerea noastră estetică, naivă, dar foarte importantă, că Edmund, Hamlet, Falstaff şi mulţi alţii pot să se ridice şi să iasă din propriile piese, poate chiar împotriva voinţei lui Shakespeare, este legată tocmai de libertatea lor de a-şi construi propriul sine. Ca iluzie teatrală şi literară, ca efect al limbajului figurativ, această forţă a lui Shakespeare rămâne incomparabilă, deşi se încearcă imitarea ei de patru secole. Doar solilocviul shakespearian poate avea această putere, refuzată lui Racine de doctrina critică franceză, care nu permitea eroului tragic să se adreseze direct sieşi sau publicului. Dramaturgii spanioli ai Epocii de Aur, mai ales Lope de Vega, compun solilocviul ca pe un fel de sonet, într-un fel de triumf baroc împotriva interiorităţii. Nu poţi însă transforma un personaj în propriul său creator negând tocmai interioritatea lui.”

„A fi centru canonului pentru ceilalţi poeţi a rămas rolul lui Dante, însă Shakespeare şi Don Quijote continuă să fie în centrul său pentru cititori în general. Am putea merge chiar mai departe – pentru Shakespeare avem nevoie de un termen mai borgesian decât ‚universalitate’. Nimeni şi orice, nimic şi totul în acelaşi timp, Shakespeare este canonul occidental.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »