8 septembrie 2008

Max Blecher şi literatura autenticităţii

Max BlecherMarcel (Max) Blecher (8 septembrie 1909 – 31 mai 1938), poet şi prozator român recunoscut pentru sensibilitatea sa excepţională şi pentru extrema autenticitate a lucrărilor sale, este reprezentantului unui curent care aşază la baza scriiturii experienţa personală şi o luciditate aproape şocantă. „Inimi cicatrizate”, unul dintre romanele sale, este în mare parte autobiografic, aducând în prim-plan perioada ulterioară descoperirii bolii (morbul lui Pott era o afecţiune incurabilă) care îi va provoca moartea câţiva ani mai târziu.

„Emanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice şi a cauciuc ars. În fundul coridorului îngust, recunoscu uşa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată.
Încăperea în care se găsi părea mai veche încă şi mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam şi răspândea o claritate albastră şi nesigură peste dezordinea din salonaş, unde revistele zăceau răvăşite pretutindeni, acoperind masa de marmură şi scaunele solemne, învelite în halate albe ca în nişte haine comode de voiaj, înainte de mutare.
Emanuel mai mult căzu decât se aşeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia şi descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent peşti negri, bulbucaţi şi graşi. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschişi urmărindu-le alunecarea leneşă, uitând aproape pentru ce venise.
Într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! îşi aduse aminte şi tuşi încetişor pentru a-şi anunţa prezenţa, dar nimeni nu răspunse.”

„În dosul unei uşi cineva tuşi scurt ca un răspuns întârziat la tusea lui de adineaori.
În prag apăru o fiinţă mică, întunecată, ca un animal speriat ieşind dintr-o vizuină.
– Sunteţi trimis de doctorul Bertrand? Bine! Ştiu, mi-a telefonat… dureri violente în şale, nu-i aşa? O radiografie a coloanei vertebrale.
Omuleţul îşi freca nervos mâinile ca pentru a îndepărta resturile de ţărână ce-i rămăseseră prinse de degete când îşi săpase bârlogul.
Avea ochi mici de cârtiţă, tumefiaţi, sticlind auriu în lumina slabă.
– Vom vedea îndată ce este… Poftim după mine. Emanuel îl urmă, străbătu coridorul şi se trezi în faţa unei odăi absolut întunecoase. De aici venea mirosul greu de cauciuc ars.”

„Se făcu iar lumină. Emanuel avu deodată un moment de extremă luciditate. Pentru ce era el acolo întins pe masă? Pentru ce?
Avu certitudinea clară că e foarte bolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evidenţă. Ce însemnau toate aceste aparate? Desigur că nu erau făcute pentru oamenii sănătoşi.
Şi din moment ce se găsea el acolo, în mijlocul lor, încolţit de ele…
Medicul scotea placa din masa de tinichea.”

„- Placa e bună, spuse doctorul ieşind din cabină. Mi se pare însă că o vertebră e atacată rău de tot… Lipseşte din ea o bucată de os…
Doctorul spuse toate acestea într-o franţuzească rapidă pe care Emanuel nu o înţelegea prea bine şi cu întreruperi, arzându-şi degetele cu capătul de ţigară pe care îl reluase de pe o măsuţă şi din care trăgea avid.
Emanuel rămase nedumerit, nu înţelese bine. Îi lipsea o bucată de os din vertebră? Dar cum dispăruse de acolo? întrebă pe doctor.
– E roasă… roasă de microbi, răspunse omuleţul negru. Complet mistuită… ca un dinte ros de carie.
– Chiar în coloana vertebrală?
– Da, chiar în coloană… o vertebră distrusă…
‘Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând in picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă?” gândi Emanuel. Îşi aduse aminte că trebuie să se îmbrace, dar nu îndrăzni să se ridice decât cu precauţiuni infinite, sprijinindu-se tot timpul de aparate, în piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate. Putea aşadar corpul lui să se frângă dintr-un moment în altul, ca un copac rupt, ca o păpuşă de cârpă.”

„Medicul veni cu clişeul, umed încă, să i-l arate. Aprinse un bec mai mare şi puse radiografia în lumina lui. Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă şi intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparenţe întunecate şi funebre.
– Iată… aici… E o vertebră sănătoasă, explică doctorul. Şi aici, mai jos, aceea din care lipseşte o bucată de os… se vede bine că e roasă.
Într-adevăr era acolo o vertebră ştirbă.
– Asta se cheamă Morbul lui Pott… tuberculoză osoasă la vertebre.
Totul părea foarte clar de vreme ce ştirbitura aceea avea şi un nume ştiinţific.”

„- Dacă nu sunt indiscret, pentru ce aţi venit în Franţa? întrebă doctorul în timp ce-l examina. Am cunoscut după accent că sunteţi străin.
– Într-adevăr, răspunse Emanuel. Am venit aici pentru studii.
– Şi ce anume studiaţi? întrebă din nou doctorul.
– Chimia, răspunse Emanuel.
– Aha! Chimia!… vă place chimia, vă interesează?
‘Mă interesează acum numai viaţa’, vru să răspundă Emanuel, dar tăcu.
– Credeţi că părinţii vă vor putea întreţine aici într-un loc la mare? continuă doctorul. Vă trebuie multă odihnă, hrană bună… mai ales linişte… la Berck, de pildă, pe malul oceanului într-un sanatoriu de acolo…
– Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel. Cred că mă va ajuta.”

„Ar fi vrut să întrebe multe; dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuşi în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolindu-se pe trotuar ca o bilă de popice. De câteva minute se simţea foarte fragil încleiat, în fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce în apă bucăţi de compoziţie topită care se întăresc şi devin mai rezistente decât sticla obişnuită, de pot fi lovite chiar cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele, toată masa se preface în pulbere. O singură vertebră sfărâmată, nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav şi atunci Emanuel s-ar fi prăbuşit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenuşă fumegândă.
Îl linişti doctorul cu argumente ştiinţifice şi medicale.”

„Se trezi astfel deodată în plină stradă, în plină lumină a zilei. Era ca o dilatare bruscă şi imensă a lumii. Aşadar mai existau case, asfalt veritabil şi un cer îndepărtat, vaporos şi alb. Părăsise lumea de afară în această lumină şi o regăsea acum identică, poate mai vastă şi mai pustie, cu mai mult aer limpede în ea şi mai puţine lucruri decât odăile întunecoase din apartamentul doctorului. Totul părea însă mult mai trist şi mai indiferent… Acum păşea în această lume un Emanuel bolnav, cu o vertebră roasă, un nenorocit în drumul căruia casele se dădeau cu frică la o parte. Umbla pe trotuar moale ca şi cum ar fi plutit pe consistenţa asfaltului. În intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu. Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firişor subţire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabileşte profilul unui om, conturul acela care închide lucruri şi oameni, copaci şi câini, abia de mai ţinea în limitele lui materia gata să se prăbuşească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firişorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de turbure şi cenuşie.
El însuşi, Emanuel, nu mai era decât o masă de carne şi oase susţinute de rigiditatea unui profil.”

„Avea o odaie mică, destul de incomodă, chiar lângă aceea a portăresei, la parter. O luase pentru a nu fi nevoit să urce scările, tot din cauza durerilor din spate.
Începu să se dezbrace. Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? Îşi aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: ‘Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat toată viaţa’. Acum, pentru a treia oară se întinse în pat. Portăreasa îl sâcâia mereu cu întrebările. Veni apoi în odaie şi Colette.
Colette locuia şi ea la aceeaşi pensiune. Era o fată simplă şi netă ca o bucată de hârtie. Se ocupa cu broderia şi cu mici lucrări de croitorie, executate acasă. Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăţi. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul şi vanilia conţineau tot parfumul şi toată savoarea iubirii lor domestice şi cuminţi.”

„Într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise şi îl privea cu atenţie. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puţin la o parte perdeaua, în stradă stătea şi se uita la el tatăl lui.
Emanuel fu emoţionat; tatăl lui intrând în odaie îşi ascunse mai bine turburarea tuşind încetişor ca să nu-i vibreze vocea, îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simţea angajat moralmente faţă de iubirea tatălui său şi de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise, în ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. ‘Cu siguranţă că tatăl meu ar înnebuni de tristeţe’, îşi spuse el şi îşi imagina demenţa calmă şi severă a omului acesta care făcuse totul în viaţă cu sânge rece. ‘Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată’, se mai gândi Emanuel cu infinită tristeţe. Era şi acesta un anumit fel de a fi tandru faţă de sine însuşi.
În câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo şi să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi şi se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck.”

„Trenişorul începu a scârţâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă staţie de provincie. Un domn înalt cu cârje aştepta pe doamna în „tailleur” gris. Încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aştepta însă pe Emanuel abia la ieşire.
În timp ce şoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piaţeta din faţa gării, privind în jurul lui. Deodată rămase uluit.
Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, aşezat pe o montură cu patru roţi mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap şi haină şi totuşi nu se mişca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Aşa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti şi îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruţul pe străzile oraşului.
– Vezi, îi spuse tatăl lui… aici toţi bolnavii duc o viaţă normală… Sunt complet îmbrăcaţi, se plimbă pe stradă… numai că stau întinşi… atâta tot… Ai să vezi şi pe alţii tot întinşi, conducând singuri trăsura…
Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în maşină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două şiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie şi strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare.”

„Brancardierul deschise uşa şi împinse în odaie un căruţ. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu muşama neagră şi două perne tari la cap…
– Poftim! îl invită brancardierul şi îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiţi aici, ca toţi bolnavii… Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreţi. E comod de pus pe el cărţi, lucruri…
Un gong sună tocmai atunci ora mesei.
– Coborâţi în sala de mâncare, ori rămâneţi în odaie? întrebă omul de serviciu.
Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi.
– Să scoborâm! Sigur… e mai bine, răspunse el. Brancardierul împinse încet căruţul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor.
Emanuel, beat încă de lumina şi de liniştea acelei dimineţi, lua această alunecare lină pe căruţul cu arcuri drept o distractivă plimbare de joacă, îl cuprinse o uşoară şi agreabilă ameţeală când ascensorul începu să scoboare.
Abia jos în sală se trezi el în plină înţelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viaţă în care intrase.”

„Era o sală obişnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluţe la fereşti şi plante mari exotice în colţuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn şi spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect şi halucinant?
Înşiraţi de-a lungul pereţilor, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinşi pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcaţi la masă, dacă feţele obosite şi palide ale celor mai mulţi dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăţ.
Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic şi demenţial?
Într-un roman de senzaţie un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie într-o sală circulară.
Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă.”

„Emanuel mâna acum trăsura spre gară pe o stradă largă, cu vitrine imense, animată vag de câţiva rari trecători. O vedea pentru întâia oară şi parcă totuşi ar mai fi cunoscut-o cândva. Simţea că aparţine acum străzii acesteia, oceanului din care respirase lumină, toamnei acesteia străine, mai mult decât tatălui său. Se răsturnase o înţelegere a lucrurilor într-însul şi un anumit sentiment al intimităţii trecuse de pe un platou al balanţei pe celălalt. Strada conţinea o veche nostalgie de amintiri. O văzuse poate cândva în vis…
Despărţirea fu simplă şi rapidă.
Întârziaseră pe drum şi nu mai aveau decât o minută până la pornirea trenului.
Tatăl lui îl îmbrăţişa pe fugă şi dispăru cu paşi împleticiţi. Purta în suflet, ca o greutate insuportabilă, melancolia acestei plecări prea grăbite.
Emanuel, rămas singur, avu o scurtă ezitare. Se găsea acum în faţa unei vieţi necunoscute şi teribile. Ce trebuia să facă? Ce i se va întâmpla? Există momente simple în realitate, clipe banale de singurătate, oriunde, pe stradă, când deodată aerul lumii se schimbă şi capătă brusc o nouă semnificaţie, mai grea şi mai obositoare.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

2 comentarii la Max Blecher şi literatura autenticităţii

  1. emel a spus:

    este de vazut si spectacolul de teatru dupa romanul „inimi cicatrizate”, pus in scena de regizorul radu afrim, care se numara printre piesele de teatru care pe mine m-au impresionat profund. mi-au ramas intiparite in minte si cuvintele autorului cu care se incheie spectacolul si care m-au bantuit toata seara aceea: „nimeni nu poate masura trecerea timpului cu propriul sau puls”.

  2. Iulia Muşat a spus:

    N-am văzut încă. Mulţumim pentru recomandare.
    :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook