26 noiembrie 2008

Eugen Ionescu şi „Nu” hotărât conformităţii literare

Eugene IonescoEugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.

După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.

Mie mi se pare că textul poate fi văzut, în egală măsură, ca o auto-negaţie, pentru că multe dintre problemele pe care le discută sunt elemente valoroase dincolo de orice tăgadă din operele scriitorilor aleşi, iar citatele presupuse a le contrazice valoarea sunt exact cele care ar putea trezi, unui lector atent, interesul pentru iluştrii ”bălăcăriţi” cu mare zel. Autorii demontaţi sunt – ei înşişi – monştri sacri recunoscuţi… astfel, însă, teribilismul, nonconformismul tonului ionescian este validat, în afara oricărei îndoieli. În plus, articolele sunt excelente exerciţii de stil, valorificând polemic orice presupusă afirmaţie imposibil de combătut referitor la axiologia literară. Iar ironia, întorsătura muşcătoare a frazei au transformat (cel puţin pentru mine) lectura într-o definitivă plăcere.

Prăbuşirea lui Arghezi în facil şi convenţional…

Este foarte amuzant că Tudor Arghezi a fost considerat — şi este încă — poet hermetic şi concret. Lucru care este perfect explicat de insuficienţa critică a gazetarilor, care au confundat alegoria cu expresia eliptică si simbolul convenţional cu intuiţia unor lumi interioare.
În realitate, facilitatea poeziei argheziene (pe care singur Ion Barbu a demonstrat-o) nu justifică nici o dificultate de comprehensiune.
Ca metodă poetică adecvată temperamental nu se putea realiza decât plastic şi pitoresc.
Acest poet pitoresc şi-a anulat calităţile de pitoresc — sau le-a diluat — în discurs.

… în falsă intelectualitate şi retorism…

Acest poet exterior şi-a anulat însuşirile pitoreşti sau le-a diluat, în raţionare sau discursivitate, care vroiau să fie elevaţie spirituală. Florile de mucigai ar fi oare dovada că poetul şi-a dat însuşi seama de insuficienţa intuirii sale metafizice, eşuată în elocvenţă?
Tragismul interior, ca să nu se banalizeze în teatral, cerea neapărat o repliere, concentrare în sine, de care nu s-a dovedit în stare T. Arghezi.
Poezia „metafizică” a lui Arghezi se reduce, prin urmare, în expresie, la filozofare, alegorie şi retorică.
Filozofarea îi simulează o intuire metafizică, alegoria simulează o falsă intelectualitate, iar retorica îi agravează, prin convenţionalism şi rigiditate, aspectul mecanic.

Poezia argheziană e demontată pas cu pas, exemplu cu exemplu.

T. Arghezi, poet de insuficientă intelectualitate, a simţit necesitatea să devină „poet hermetic” şi, prin contorsionarea inteligenţei, utilizează simbolul (această pseudo-intelectualitate) şi gândeşte în ieftină alegorie, compromis simultan al noţiunii şi al imaginii, vulgarizare a ideii şi îngreunare inutilă a intuiţiei: acvila amintirii (comparaţia este epuizată până în ultimele ei consecinţe: „am găsit-o mică, acum este mare”), caprele amintirilor, apoi un ritual al cheilor, al lacătelor, al porţilor încuiate, material simbolic şi simbolist, definitiv demodat:
Lacăte, cine te-a-nchis
La uşa marelui meu vis?

sau
Am chei pe toate porţile-ncuiate
Lacătul tăcerii să-l descui etc.

Dar caracteristică pentru gândirea alegorică a lui Tudor Arghezi este bucata „Interior de schit”.
Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,
Cu statui albe, sus, pe fiecare.

Şi consecinţele comparaţiei iniţiale: poetul se plimbă prin grădina sufletului, se loveşte de statui, nu vrea să învie o tăcere etc. şi alte gusturi şi tablouri care sunt corespondentele alegorice şi convenţionale ale unor noţiuni din realitate.

Psalmii sunt puşi la zid şi executaţi ca variaţiuni sărace.

Dar autorul cuvintelor potrivite ne apare şi poet sărac, îl defineşte o evidentă sărăcie de viaţă, de motive, de inspiraţie şi chiar de expresie. Ca majoritatea retorilor, este lipsit de complexitate interioară.
Una din temele frecvente, izolarea de divinitatea care nu i se manifestă prin niciun semn, este luată şi reluată neobosit în câteva expresii sinonime:
Trimite, Doamne, semnul depărtării
Din când în când, câte un pui de înger,

sau
Spune tu, noapte, martur de smarald
Unde dospeşte sufletul Său cald?

sau
Sunt prejmuit ca o grădină (izolare de divinitate)
(Domnul) Nu mi-a trimis niciunul (niciun înger)

sau
Vreau să te pipăi, cuvintele-s goale.
……………………………………………………….
Dumnezeu nu a mai pus piciorul în bătătură etc., etc.
Putem multiplica exemplele. Ideea este reluată în variante. Variantele au desigur o justificare, dar numai ca variante. Ciclul poate cuprinde o unică problematică, dar nu si rezoluţiile ei estetice repetate, echivalente.
După cum am văzut, „motivul” nu este decât un pretext pentru o dezvoltare solemnă, grandilocventă, sonoră: teza.
Mai grav, se poate urmări o lipsă de unitate în însăşi organicitatea, coeziunea unei poezii, sau o bagatelizare prin humor sau poantă a ideii grave, dramatice, sau discordantă între tonul solemn şi obiectul minor al poeziei.

Terminând de „căsăpit” opera argheziană, Eugen Ionescu dezvăluie ţinta reală a atacurilor sale: demersul critic, neserios şi impresionabil, care elogiază – slab şi tâmp – cu argumente ce pot fi extrem de uşor contrazise prin însăşi opera celui ridicat în slăvi.

După cum am arătat în primele articole apărute, critica noastră actuală, impresionistă din insuficienţă şi lipsită, prin definiţie, de cât de îndepărtată acuitate sau discernământ critic, face imposibilă o selectare: dar acesta este singurul rol al criticii.
Am mai încercat să reabilitez o metodă: analiza literară. Ea singură este capabilă să premeargă ierarhizarea valorilor, prin examenul ei de necesară luciditate al operei de artă.
Dacă analiza literară nu poate (şi nici nu pretinde) să epuizeze conţinutul intim al poeziei, rolul ei constă, în orice caz, să ni-l reveleze purificat si, într-un sens, palpabil; dar rolul ei însemnat este să vadă clar şi să denunţe deficienţele de organizare tehnică şi impurităţile din conţinutul intim al operei.
Nu anulează, cum se crede, şi nu omoară spiritul poeziei. Ea reface, pe un drum invers, procesul de compoziţie literară, descoperind, în cale, elementele anarhice sau indisolubile în incandescenţa lirismului.
Ea mai este nesfârşit de utilă şi pentru faptul că pune o stavilă gugumăniilor sentimentale ale impresionismului.
Opera literară, fiindcă aparţine culturii, are o disciplină, o tehnică, o istorie, ce nu pot fi ignorate. Impresionismul încercuieşte — cu ale sale ape sentimentale — valorile, izolându-le chiar când îşi închipuie contrariul.

Şi viţa românescă e, dur şi fără drept de apel, înfierată:

Să precizez: opera de artă este, prin esenţă, emoţie, condiţia ei principală de existenţă. Dar emoţia este numai a operei de artă, nu a criticului, care nu este un lector obişnuit. Desigur că nici inima criticului nu este de piatră, dar există emoţii nepermise, precum, de pildă, viţelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste.
Impresionismul nu este o atitudine de principii, ci una temperamentală: sentimentalism cu totul nesprijinit în luciditate.
Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică şi impresionist în critica literară.

Continuând atacul la adresa criticii, lucidul ironic îşi vede de drum; punctul doi pe ordinea de zi: Ion Barbu.

În Ultima oră (26 ianuarie 1929) se află o notă, semnificativă pentru mentalitatea românească de azi şi de totdeauna: „D. Ion Barbu şi-a trecut doctoratul în matematici; poate privi semeţ pe Paul Valéry.”
După logica acelei inefabile note („poate privi semeţ”), pricep cum cei câţiva tineri de la Ultima oră — tineri şi astăzi, mai mult ca niciodată — nu puteau „aprecia” pe D. Tudor Arghezi, specialist netitrat şi numai în chimie, când D. Ion Barbu e titrat şi încă în matematici. Cum l-ai fi putut opune pe „chimistul” Arghezi, „matematicianului” Valéry? Critica lucidă a tinerilor de la Ultima oră formula această obiecţie la care nu se gândise niciodată niciun critic. Dar Valéry este funcţionar şi licenţiat numai în drept.
Atunci, cum mai poate fi comparat Ion Barbu cu Paul Valéry? Iată cum Ion Barbu — cel puţin din punctul de vedere matematic — nu-l mai poate privi semeţ pe poetul francez.
Propun ca nota din Ultima oră să fie modificată — postum, ca să zic aşa — în felul următor: „Paul Valéry e funcţionar la o societate de wagons-lits; Ion Barbu a fost înaintat şef de serviciu la Direcţia Asigurărilor (controlaţi: Piaţa Amzei, 3). Poate privi semeţ pe Paul Valéry.”

Iar lucrurile stau astfel de când lumea şi pământul în critica românească:

Adevărul este că nota din Ultima oră — gafă, acte manqué — are o semnificaţie simbolică (de aceea am reprodus-o) destul de serioasă şi aceste glume nu o rezolvă, îmi reprezintă trista lipsă de încredere —justificată, e drept, de un secol de cultură rău altoită — în propriile noastre forţe intelectuale.
Acest fapt îmi confirmă că întreaga critică literară românească poate fi, cu deplină justeţe, acuzată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exemple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.
De la Ion Heliade Rădulescu care compara pe Văcărescu cu Goethe ce diferenţă remarcaţi?

Barbu – şmecher şi nul…

Zisa dificultate a poeziei barbiene — cu multe surle şi tobe anunţată, de altminteri, şi teoretizată — intimida, într-un comic hal, „critica” românească. O falsă luciditate, aliată însă numai unui şmecher meşteşug şi unor ridicule, mecanice îngrămădiri de simboluri, epatase, în aşa mod, încât Ion Barbu — aceasta voise şi realizase cu nedezminţit instinct — părea tuturor într-adevăr un inaccesibil mag, distilator de esenţe superioare, în realitate, şi spiritualitatea, şi lirica, şi experienţa barbiana se reduc la câteva nostime manevre exterioare. Insondabilul e rezultatul diverselor acoperiri şi nicidecum singularizarea unui arid drum interior: un far (o! de mică putere) rupând obscuritatea tactică arată un drum înfundat. Despre aceasta vom reveni.

„Azvârlirea în baltă” a „tehnicilor” barbiene:

În pagina omagială închinată poetului (toţi erau juni şi efervescenţi), exuberanţa admirativă (duminică, 28 aprilie 1929) stă mână în mână cu gafa.
Unuia îi plăcea tare mult versul: „Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut. Gândire!”, neobservând că pentru „un castel de ghiaţă” versul este cam focos; iar un domn, logic[ian] zice-se, dar desigur nu şi critic (criticul trebuie să fie just, logicianul trebuie numai să raţioneze just, el n-are nevoie de adevăr care se află dincolo de silogism), afirmă că „poetica muzicală — a lui Ion Barbu în speţă — este atât de vagă, încât, neexprimând nimic cu hotărâre poate exprima tot”, aserţiune care, după câte s-au relatat, a avut darul să-l irite într-un grad maxim pe poet.
Această dulce gafă azvârlea, în adevăr, în baltă şi „precizia geometrică” şi „luciditatea cerebrală”, de care mare caz făcea şi tot face poetul.

Textul despre Barbu este conceput dintr-o alăturare de articole de jurnal si de idei venite de nicăieri sau de oriunde şi notate pentru a nu fi definitive pierdute. Inedita colecţie se încheie cu o secvenţă foarte interesantă, care aduce în faţa cititorului atent două dintre premisele cărţii: orgoliul şi fronda.

Ion I. Cantacuzino mă anunţase că va scrie un eseu elogios despre Ion Barbu. Văd (mi-a parvenit un număr nou din România literară) că a scris unul integral defavorabil. Şi stă exact, exact, pe poziţia mea (desigur, fără abilitatea mea).
Să-l mai discut şi eu pe Ion Barbu acum, din acelaşi punct de vedere? Iată un lucru nelalocul lui. Nu mai scriu studiul. Aştept să treacă timpul şi am să scriu, poate, unul pentru reabilitarea lui Ion Barbu. (Desigur, numai dacă studiul lui Cantacuzino prinde.)

Scopul ultim al scrisului: succesul, chiar născut din dorinţa de a epata…

Începând să scriu studiul despre Ion Barbu, mă îngrozeşte indiferenţa mea pentru problemele criticii literare. Sunt dezolat de eforturile de minciună pe care trebuie să le fac faţă de mine. Cât de vitală poate fi problema dacă poezia lui Ion Barbu este, în conformitate cu un criteriu critic întâmplător, mai mare sau mai mică? Cu ce sunt oare interesat fundamental la aceste lucruri?
Studiul despre Arghezi a fost scris cu mai multă convingere decât acesta. Nu-mi vine să cred. Să fie posibil să fiu convins de lucrurile pe care le afirm?
Însă, în clipa în care am început să scriu studiul atât de vehement, atât de sigur în ton, atât de integral şi intransigent negativ, poeziile lui Arghezi au reînceput să-mi pară neînchipuit de frumoase. Dar nu se mai putea face nimic, scrisesem jumătate din studiu.
Studiul despre Ion Barbu îl scriu în acelaşi spirit tactic; să facă zgomot. Ştiu bine ceea ce poate să facă zgomot! Nu m-am păcălit rândul trecut cu Arghezi. (Aş fi dezolat dacă acest studiu ar rata.)
Dar sunt sincer faţă de propriile mele criterii? Parcă da: nişte idei (tipărite acum vreo trei luni în România literară) în contra hermetismului. Am să le dezvolt. Nu pot avea însă pretenţia că sunt adânci şi autentice, ci numai întâmplătoare. Mi-au venit aşa, fiindcă nu pot scrie poezii hermetice şi din apucătura nemaicontrolată de a-mi apropia o poziţie care contrazice pe a altuia (din spirit de vervă mi-a venit să scriu).
Obiceiul acesta mi-e atât de înrădăcinat, atât de organic, încât mi-e frică să nu cumva să combat, într-un ins, propria mea poziţie. Nu am nici un fel de drum sigur. Pământul se scufundă sub paşii mei.
Adevărul e un cuvânt care nu există în dicţionarul conştiinţei mele. Scopul meu? Să nu fie oare decât succesul — pe care totuşi îl dispreţuiesc, dar care mă îngraşă?

Nevoia de a şoca cuminţenia:

Nu de mult m-am întâlnit pe stradă cu d. Şerban Cioculescu. S-a speriat şi s-a zburlit când i-am spus că Patul lui Procust este cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace.
L-a iritat, mai întâi, acest zece, ca o cifră astronomică.
În realitate, „zece” îmi părea frumos, expresiv şi-l utilizam ca pe un număr simbolic. E foarte greu să ai certitudini, cum ar spune d. Fred Vasilescu, şi este just că nu cunosc toate operele literare postbelice ale învăţătorilor din România Mare.
D. Şerban Cioculescu, pentru care am o mare simpatie şi căruia îi aduc, cu această ocazie prinsă în zbor, omagiile mele, m-a acuzat de lipsă de seriozitate. Şi-a cumpărat, de la un colţ, o ţigare şi fuma şi pufăia: mă considera eretic.

Ironiile – absolut savuroase – la adresa lui Camil Petrescu, făcut praf – în al treilea rând:

De ce mă considera eretic? Vedeţi d-voastră, politica literară joacă un rol foarte important în anumite circumstanţe delicate.
Mulţi ani, cam până în 1930, d. Camil Petrescu era, s-a zis, un paratrăsnet al literaturii româneşti. Asupra capului d-sale, ţap ispăşitor, se concentrau toate relele, toate ocările de care e capabilă dulcea noastră Valahie literară. D. Camil Petrescu trăia în injurie ca în elementul său: în vremea aceea, a scris un frumuşel Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, a întreprins vaste polemici literare, culturale, estetice, dramatice etc.
Şi astfel, o zarvă goală a creat o legendă (căci legendele nasc din nimic sau aproape din nimic): „tragedia unei inteligenţe”, legendă pe care şi autorul rândurilor de faţă o crezuse, demult, pe cuvânt. D. Camil Petrescu este foarte deştept (glăsuieşte legenda), chiar prea deştept („Românii este deştepţi” sună titlul autobiografiei d-lui Camil Petrescu ce va apare) pentru ţara noastră, pentru rudimentara noastră ţară culturală. Locul d-lui Camil Petrescu este în străinătate. Aici nu se poate realiza. Aici nu are nici măcar adversari demni. Aici nu poate fi înţeles. Ca Ovidiu, d. Camil Petrescu se simte nefericit în aceste regiuni scite.

Şi ce ne doare pe noi de toate astea!? Păi cum: ne găsirăm conştiinţa literară în genere!

Aceste lucruri nu ar avea, în definitiv, prea mare gravitate. Şi nici nu mă interesează în fond. Nici nu adaugă, nici nu ştirbesc valoarea în sine a romanelor d-lui Camil Petrescu.
Şi totuşi au o gravitate: romanele d-lui Camil Petrescu nu au aproape nicio valoare. Şi atunci, are loc o evidentă fraudă literară. Nu atât pentru că publicul e păcălit (treaba lui! şi pe urmă aşa se educă!), nici pentru că e păcălită critica (ceea ce e, desigur, amuzant), dar aşa, pentru… hai să zicem: conştiinţa literară în genere.

Degringolada lumii critice şi a lumii româneşti în general:

Ştiţi ce fel de critică este critica română contimporană! … Criticul este un reprezentant al publicului, spune un ideolog literar francez. Şi îmi pare că are dreptate: la noi, mai cu seamă, ipoteza se verifică minunat. Publicul românesc este dezorientat, sugestibil, capricios, înzestrat cu un gust dubios — aşa încât editorii (din câte aud, de departe) nu pot niciodată să stabilească legi sau să calculeze probabilităţi; încât orice carte lansată pe piaţă, bună sau rea (de asta nu îşi poate da seama, în majoritatea cazurilor, editorul român), este un mare risc, o aventură care, adesea, poate aduce falimentul sau bogăţia. Psihologia publicului nostru nu cunoaşte nicio lege, în afară de legea capriciului.
Reprezentantul publicului (criticul) ca să fie reprezentant va avea caracterele integrale ale publicului, la un grad mai mare: şi astfel, el are să fie dezorientat, sugestibil, capricios, lipsit de gust, de pregătire teoretică, toate astea, desigur, la puterea a doua.

Recunoaşterea obsesiei mersului până la capăt:

Singurul lucru care de fapt mă deosebeşte de confraţii mei întru omenie şi în speţă întru literatură este că ei fac tot ce fac eu, fără regrete, fără întoarceri. Eu singur mă sugestionez că sunt lipsit de morală literară. Ceilalţi îşi scuză sau îşi justifică toate manoperele, prin zisele lor convingeri şi criterii pe cât de impersonale pe atât de sigure. Criteriul scuză mijloacele. Iată de ce toate abaterile lor de prietenie, toată lipsa lor de gratuitate, de dezinteresare, toate vanităţile şi ambiţiile lor capătă o aureolă ciudată şi pentru mine incomprehensibilă, o moralitate, un eroism al jertfei pentru idee, pentru convingere. Nimic nu mi se pare mai comic decât mărturisirea cuiva că „luptă pentru triumful unei idei”. Eu vă jur că dv. şi cu mine luptăm exclusiv pentru satisfacţia vanităţii noastre, pe care o desconsider şi o pedepsesc, după cum vedeţi, mărturisind-o, trădând-o.

False cereri de scuze:

În cazul cel mai bun, suntem păcăliţi pentru că vrând să facem totul pentru noi facem ceva şi pentru idee, care fură. Desigur, cu asemenea mărturisiri, nu se capătă aureole — dar nici nu e nevoie. Nu pretind că înseamnă neapărat acest lucru o superioritate a mea spirituală, înseamnă că sunt aşa, ceea ce, din punctul de vedere al devenirii sociale, îmi deserveşte. Ei şi? De altfel, amicii mei literari mai buni îmi preziceau un mare insucces dacă public articolul. Nu-i credeam, dar se pare că au văzut just. De la acel eseu critic, puţinele sufragii pe care le mai întruneam s-au volatilizat şi am rămas singur ţuţ, nume de oprobriu, simbol al neseriozităţii şi amoralităţii generaţiei mele. Îmi pare rău pentru „generaţia mea” şi cer ruşinat iertare că e nevoită să adăpostească un asemenea monstru, un asemenea şarpe care nu o lasă să se joace liniştită de-a gravitatea, de-a certitudinea şi mănâncă piesele de şah.

Spre încheiere – spre luminare:

Doamnelor şi domnilor, cronicile şi studiile mele critice nu s-au fondat niciodată pe credinţele mele personale. Ele s-au fondat întotdeauna — aţi ghicit-o — pe necredinţele mele şi ale voastre. De altfel, nici literatul nu are dreptul să pretindă ceea ce am putea numi, pentru circumstanţă, o privire sinceră şi onestă a cărţii sale. Nu-mi poate pretinde decât onestitatea care, pornind de la o minciună, de la un fals, de la o lipsă de onestitate iniţială, generează atitudinea critică si căreia (aşa cere jocul) trebuie să ne conformăm. Nu-mi poate reproşa nimic, de vreme ce el cel dintâi se trădează, de vreme ce el însuşi supune unui joc de-a valorizarea o esenţă care este, în realitate, în afara oricărei ierarhii, posibile şi imposibile, de valori.
Adeseori însă, nu am avut, nu am nici onestitatea cea de-a doua. De data aceasta, literaţii şi publicul au dreptul să-mi facă reproşuri. Acuzaţia pe care mi-o aduc că sunt lipsit de conştiinţă şi moralitate literară este întemeiată, dar refuz, râzând cu lacrimi, să o iau în serios. De altfel, vreau să fac jocul mai amuzant. M-a plictisit ordinea riguroasă a jocului (prea riguroasă pentru un joc) si aduc dezordine, trişez. Trişez gratuit pentru că la jocul acesta nu se poate câştiga nimic; nimic decât medalii de carton şi tinichea.

Şi continuă:

O critică „negativă” se realizează strălucitor pe lucidităţi mărunte. Lucrul acesta îl ştia până şi Titu Maiorescu: cita cazul omului de bun-simţ care s-a revoltat că poetul compară ochii iubitei cu două stele, căci este absurd să găseşti o asemănare între ochii mari, negri şi stelele mici, argintii. Căutaţi absurdităţile poeziei care vi se prezintă. Nu va fi greu pentru că poezia este, prin natură, absurdă, absurditate voită. Ce n’est pas du jeu — aceasta este evident — dar v-am anunţat că trişăm si nu o va vedea nimeni.

Şi, în cazul în care mai era vreo umbră de îndoială asupra demonstraţiei făcute:

Dacă eşti cuminte, poţi deveni un mare critic român. Pentru aceasta însă trebuiesc îndeplinite, cu rigurozitate, unele condiţii, de fapt, puţin riguroase.
Ca să fii critic trebuie să asculţi ce spun ceilalţi critici si literaţi şi să ai părerea celor mai mulţi dintre ei. Pentru că e imposibil să nu superi pe câţiva, măcar din pricina nasului dumitale borcănat, a coşurilor de pe faţă, a vatei din urechi si a altor ingrediente, caută să te iei cu binele pe lângă toţi ceilalţi.
În recenziile dumitale (aceasta va umple întreaga dumitale carieră: să spui, periodic, că ai citit o carte) nu vei avea nici o atitudine precisă, aşa încât să poţi spune despre aceeaşi carte două lucruri total diferite, fără să ai aerul că te contrazici. Pentru aceasta, vei deprinde darul de a pluti într-un vag stilistic şi o perifrază critică al cărei model îl vezi la marii dumitale înaintaşi.
Nu vei spune absolut nimic clar, căci de lumină criticul trebuie să se ferească. Nu vei avea nevoie nici să înţelegi, nici să ai, nici să nu ai sensibilitate şi gust literar. De altfel, gustul literar nu există, după cum nici punctul de vedere.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook