1 februarie 2008

Caragiale acuzat de plagiat

Ion Luca CaragialeAvem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.


(Fragment dintr-o epistolă către Vlahuţă)
„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit.”


Alexandru Condeescu, I.L. Caragiale faţă cu justiţia, în deschiderea volumului „Procesul Caragiale-Caion”, editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998:

„Puţini ştiu câte amărăciuni, obidiri, suferinţe şi necazuri ascunde râsul vesel al lui Caragiale, altfel om sociabil şi optimist de felul său. Prin râs, nenea Iancu a căutat leac atât pentru maturizarea unei omeniri unde totul era luat à la legère, cu superficialitatea inocentă şi tembelizantă a articolelor din presa vremii, cât şi pentru tratarea propriilor depresii şi dezamăgiri de vechi locuitor şi totodată etern călător (ca un Gulliver autohton) în Ţara moftangiilor. Spre mai buna cunoaştere a balcanicului calvar caragialian, prin publicarea dosarului procesului său cu Caion din 1902 (an în care Academia Română îi va respinge lui Caragiale de la premiere şi volumul de proze Momente), încercăm să punem la dispoziţia cititorului de astăzi, beneficiar şi el al avantajelor unui sistem constituţional după o jumătate de secol de comunism (tot un fel de fanariotism, dar cu faţă rusească), documentele juridice şi literare care să lumineze atât dedesubturile şi detaliile îndeobşte ignorate ale acestui episod celebru din viaţa unui mare scriitor al neamului, cât şi tradiţiile aproape seculare ale funcţionării justiţiei neamului său.”


Şerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale:

„În Revista literară, anul XXII, nr. 16, 30.XI.1901, de sub direcţia lui Th.M. Stoenescu, discipol al lui Macedonski, apare sub semnătura primului redactor Caion (Const.Al. Ionescu) un articol Domnul Caragiale, în care autorul Năpastei este învinuit de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată Nenorocul, datorită lui Kemeny István şi tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan la Braşov în 1834. Caion alătură câteva replici din piesa maghiară de fragmentele româneşti corespunzătoare.
În numărul următor al revistei (10 dec. 1901), Caion revine cu un al doilea articol: Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat, cu rezumatul piesei maghiare şi cu o nouă punere pe două coloane.
Directorul Revistei literare se grăbeşte a suspenda pe Caion din calitatea sa de prim-redactor, desolidarizându-se de colaboratorul său, care, la cererea lui Stoenescu de a-şi dovedi învinuirea, nu putea prezenta decât două foi volante tipărite cu litere chirilice, cuprinzând titlul cărţii şi două scene (nr. 18, 20 decembrie 1901).”

Şerban Cioculescu analizează în detaliu dovezile care conduc la ideea că atacul asupra lui Caragiale a fost orchestrat de Macedonski, cel care duce un adevărat război împotriva „greilor” literaturii momentului (Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi); este cunoscută teribila luptă ce se purta în epocă între părintele simbolismului (şi, implicit, precursorul modernismului) românesc şi oamenii Junimii, între care se detaşa evident Caragiale, cu zeflemelile şi ironiile lui muşcătoare, cu refuzul lui de a primi orice încercare de împăcare.

„Ura lui Macedonski se explică felurit. În primul rând, trebuie luată în seamă otrăvirea unuia ale cărui produse prolifice nu reuşiseră să-l fixeze în opinia literară. Apoi, Macedonski, din punct de vedere lingvistic, era un aderent al şcolii etimologiste, combătute de Maiorescu, şi al cărei ortografie o respectă cu sfinţenie la data de care ne ocupăm (1902). Duşman de moarte al junimismului, Macedonski şi-a dezlănţuit furiile stăpânite, tocmai cu prilejul procesului Caion. În timp ce opinia publică se lămurise de neseriozitatea lui Caion, Macedonski îl îmbrăţişează cu o naivitate de necrezut.”

Sigur, criticul îl condamnă pe Macedonski fără drept de apel şi mă alătur opiniei cu un singur amendament, pe care îl simt necesar pentru a completa perspectiva. Purtarea sa poate să fi fost reprobabilă, însă, cel puţin din punct de vedere literar, timpul îi va face dreptate lui Macedonski, multă vreme ţinut în umbră datorită conflictelor violente cu marii clasici: scoaterea lui la suprafaţă va duce la identificarea momentului în care poezia românească iese de sub „vraja eminesciană” şi păşeşte mai departe, evoluţia ulterioară a lirismului fiind determinată în mare măsură de efortul acestui poet, pe care marii descoperitori de valori de la Junimea nu au avut puterea a-l vedea. Problema e complexă, însă atacul la adresa lui Caragiale a fost – de acord – un gest (cel puţin) discutabil.


Fragment din articolul incriminat, „Domnul Caragiale” al lui Caion:

„Când năzbâtioşii aceia de locuitori ai Galiei pătrunseseră taman în Roma şi erau cât pe-aci să urce şi treptele Capitoliului, locuitorii cetăţii eterne fugiseră ca puii de potârniche pe unde D-zeu găsiseră.
O speţă ciudată de oameni rămase locului, aceştia fură senatorii, care credeau în mintea lor de mandarini că bărbile lor albe vor impune respect barbarilor; s-a întâmplat însă tocmai altfel: cu bărbi cu tot au fost morfoliţi de către neciopliţii aceia de năvălitori.
Acea speţă de mandarini înfloreşte şi în literatura noastră şi unul dintre ei este şi domnul Caragiale.
Bea domnul Caragiale, lumea zice că face spirit; varsă domnul Caragiale din pricina vinului, lumea zice că face spirit; poate că dă spirt afară, dar spirit ne-a ferit Domnul sfânt să vedem.
Când înjură domnul Caragiale, iarăşi lumea aplaudă şi zice că dumnealui face satiră populară.
Poate n-om fi noi populari şi d-aia nu prea apreciem meritul acestui domn, care întreaga sa viaţă n-a făcut decât spirit, care e un fel de surogat de alcool.”


Fragment din cel de-al doilea articol incriminat, „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, semnat de Caion:

” – Sdreleo, eşti un hoţ.
– Taci din gură, domnule, că d-ta eşti un june şi apoi niciodată nu ai furat, cum de mă numeşti hoţ?
Amicii domnului Caragiale astfel şi-au apărat magistrul.
– Domnule Caion, eşti un nemernic, un infam şi un june, cum de poţi a spune că a plagiat Caragiale, fala, mândria etc. a neamului nostru?
Le spui lor că sunt oameni necinstiţi, ei te numesc nemernic; nu-i bagi în seamă, ei îţi spun că eşti tânăr […].
Iată o nouă teorie favorabilă hoţiei de toate genurile: furi, omori şi vine un june poliţist şi te ia de guler, iar tu, ţanţoş, răspunzi:
– Fugi, d-le, că eu sunt hoţ bătrân; mucosule, ce cauţi să mă arestezi?
Domnul Mumuianu, eminentul procuror, pronunţă un rechizitoriu.
Acuzatul, un bătrân pungaş, îi răspunde:
– Taci, d-le, d-ta eşti mai tânăr şi n-ai furat, cum de mă judeci atunci?”


În timpul procesului, Caion a recunoscut că l-a inventat pe autorul ungur, că a inventat presupusul traducător al textului acestuia, că a falsificat un document pentru a da substanţă acuzaţiilor pe care le aducea lui Caragiale. S-a făcut celebru, dar nu a reuşit să dărâme mitul. Delavrancea l-a apărat pe prietenul său, într-un proces la care s-au vândut bilete ca la teatru, făcând din asta rolul vieţii lui şi marea dovadă a oratorului desăvârşit care era, atacând rând pe rând fiecare probă şi demontând unul câte unul fiecare argument, pentru a scoate la lumină adevărul.

Spune: „Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă îl văz retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de sinceră şi bună plăcere: îşi ascultă eroii pretutindenea, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă, şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile; şi, animat de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea şi farmecul.”

Numele marelui dramaturg va fi reabilitat!

Caion va fi însă achitat…

Iar inima lui Caragiale va înceta să mai bată româneşte.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook