Fragmente din lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, apărută la Editura Paideia, 1998, în traducerea Ioanei Ungureanu şi a Mădălinei Lazăr:

„Ştiinţa filosofică a dreptului are ca piatră de temelie ideea de drept, conceptul de drept şi realizarea acestuia.
Filosofia are de-a face cu idei, şi tocmai de aceea nu cu ceea ce se obişnuieşte a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parţialitatea şi inexactitatea acestora, aşa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel şi este de fapt numai o determinare abstractă a înţelesului) este singurul care are realitate şi chiar îşi atribuie această realitate el însuşi. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existenţă efemeră, hazard aparent, impresie, apariţie lipsită de viaţă, neadevăr, iluzie etc. Reprezentarea pe care conceptul o oferă în realizarea sa este pentru cunoşterea conceptului însuşi, celălalt moment esenţial al ideii, cu totul alta faţă de forma care există numai la nivel de concept.”

„Conceptul şi existenţa lui sunt două laturi diferite şi unite, precum sufletul şi timpul. Corpul este aceeaşi viaţă ca şi sufletul şi totuşi pot fi considerate ca şi cum ar coexista în paralel. Un suflet fără trup nu ar fi ceva înzestrat cu viaţă şi la fel invers. În felul acesta, existenţa conceptului este corpul acestuia, aşa cum şi corpul se supune sufletului care îl scoate la iveală. Ernbrioanele conţin în ele copacul şi poartă în ele întreaga lui putere, deşi ele nu sunt copacul în sine. Copacul corespunde pe de-a-ntregul imaginii simple a embrionului. Dacă corpul nu corespunde sufletului, este ceva jalnic. Ideea este unitatea existenţei şi a conceptului, a corpului şi a sufletului. Ea nu este numai armonie, ci şi întrepătrundere împlinită, nu trăieşte nimic din ceea ce, într-un fel sau în altul, nu este idee. Ideea dreptului este libertatea şi pentru a fi luată în considerare cu adevărat trebuie să fie recunoscută în conceptul şi în existenţa acestuia.”

„Ştiinţa dreptului este o parte a filosofiei. Ea trebuie să dezvolte de aici ideea ca fiind raţiune a unui obiect sau, ceea ce este acelaşi lucru, să urmărească propria dezvoltare imanentă a lucrului. Ca parte, are un anumit punct de plecare, care este rezultatul şi adevărul a ceea ce se întâmplă şi care duce la aşa-numita dovadă a acestuia. Conceptul dreptului cade deci, în ceea ce priveşte devenirea sa, în afara ştiinţei dreptului, deducţia sa este presupusă, el este admis ca dat.”

„Terenul dreptului este mai ales spiritualul şi locul său mai apropiat şi punctul de plecare este voinţa, care este liberă, aşa încât libertatea constituie substanţa şi determinarea sa şi sistemul juridic este domeniul libertăţii realizate, lumea spiritului ia naştere din el ca o a doua natură.
Libertatea voinţei se explică cel mai bine printr-o trimitere la natura fizică. Libertatea este anume deopotrivă o determinare de bază a voinţei, aşa cum greutatea este o determinare fundamentală a corpurilor. Dacă se spune că materia este grea, tot astfel s-ar putea crede că acest predicat ar fi numai întâmplător; nu este aşa, căci nimic nu e lipsit de greutate în ceea ce priveşte materia; aceasta este cu atât mai mult greutatea însăşi. Greutatea constituie corpul şi este corpul însuşi. La fel se întâmplă cu libertatea şi cu voinţa, căci a fi liber e voinţă. Voinţă fără libertate e un cuvânt gol, aşa cum libertatea este reală numai ca voinţă, ca subiect. În ceea priveşte legătura dintre voinţă şi cuget, atunci avem de observat următorul lucru. Spiritul este în genere cugetul şi omul se deosebeşte de animal prin gândire. Dar nu trebuie să ne imaginăm că omul ar fi pe de o parte cel ce gândeşte, pe de altă parte cel ce vrea şi că el ar avea într-un buzunar gândirea, iar în celălalt voinţa, căci aceasta ar fi o imagine lipsită de sens. Diferenţa dintre cuget şi voinţă este numai aceea dintre comportamentul teoretic şi cel practic, dar nu sunt două facultăţi deosebite, ci voinţa este un mod diferit al gândirii: gândirea ca traducându-se în fiinţă, în impuls de a-şi da fiinţă. Aşa poate fi exprimată aceasta diferenţă dintre cuget şi voinţă. Atunci când gândesc un obiect îl transform în cuget şi iau senzualul; îl transform în ceva ce este esenţial şi nemijlocit al meu: căci mai întâi de toate în gândire sunt eu, mai întâi conceperea este forma lucrului, care nu-mi mai este opozant şi căruia eu i-am luat ceea ce îi este propriu, ceea ce păstra tocmai pentru a mi se opune.”

„Fiecare reprezentare este o generalizare şi aceasta aparţine gândirii. A face ceva general înseamnă a-l gândi. Eul este gândirea şi, în acelaşi timp, generalul. Când spun Eu, atunci las să pătrundă orice particularitate, caracter, fire, cunoştinţe, vârstă. Eul e lipsit de sens, punctual, simplu, dar activ în această simplitate. Tabloul multicolor al lumii e în faţa mea: eu stau în faţa lui, suprimând prin această comportare opoziţia, fac ca acest conţinut să fie al meu. Eul este în lume la el acasă, atunci când el o cunoaşte şi, încă, atunci când a conceput-o. Până aici ajunge comportamentul teoretic. Comportamentul practic începe, din contră, la gândire, la Eul în sine şi apare mai întâi ca opus, pentru că el stabileşte tocmai o separare. În timp ce sunt practic, activ, acţionez, adică, mă determin şi a determina înseamnă a pune o diferenţă. Dar aceste diferenţe pe care le pun sunt apoi tot ale mele, determinările îmi revin şi scopurile către care sunt împins îmi aparţin tot mie. Dacă exteriorizez aceste determinări şi diferenţe, adică să le aşez în aşa-numita lume exterioară, ele rămân totuşi ale mele; sunt ceea ce am realizat, am făcut, poartă urma spiritului meu. Dacă aceasta este diferenţa dintre comportamentul teoretic şi cel practic, atunci raportul celor două poate fi dat. Teoreticul este cuprins esenţial în practic: este împotriva reprezentării ca cele două să fie separate, căci nu poţi avea nicio voinţă fără inteligenţă. Din contră, voinţa păstrează teoreticul în sine: voinţa se determină; această determinare este mai întâi ceva interior: îmi imaginez ceea ce vreau, aceasta este obiect pentru mine. Animalul acţionează după instinct, e condus de ceva interior şi astfel este practic, dar el nu are voinţă, căci el nu-şi reprezintă ceea ce urmăreşte. La fel de puţin ne putem comporta sau putem gândi teoretic fără voinţă, căci tocmai prin actul gândirii devenim activi. Conţinutul a ceea ce gândim capătă forma a ceea ce există, aceasta fiind ceva mijlocit, ceva pus prin activitatea noastră. Aceste diferenţe sunt deci inseparabile: sunt unul şi acelaşi lucru şi în fiecare activitate, atât a gândirii, cât şi a voinţei, se găsesc ambele momente.”

„Voinţa conţine elementul nedeterminării pure sau al reflexiei pure a Eului în sine, în care fiecare limitare, fiecare conţinut dat şi determinat prin natura, nevoile, dorinţele şi impulsurile nemijlocit existente, sau prin orice altceva, este dizolvat; infinitul nelimitat al abstracţiei absolute sau al universalităţii, pura gândire de sine.
Aceia care consideră gândirea ca pe o facultate deosebită, specifică, separată de voinţă, de asemenea o facultate specifică şi care mai departe consideră gândirea dezavantajoasă pentru voinţă, mai ales pentru voinţa bună, aceia arată încă de la început că nu ştiu nimic despre natura voinţei; o observaţie care va fi încă adesea de făcut aceluiaşi lucru. Când o latură a voinţei, aici specificată – această posibilitate absolută de a mă putea abstrage de la orice determinare în care Eu mă găsesc sau pe care Eu o pun în mine, această fugă din faţa tuturor conţinuturilor privite ca limitare – este cea la care se determină voinţa sau ceea ce este păstrat pentru sine de către reprezentare ca fiind libertatea, atunci aceasta este libertatea negativă sau libertatea intelectului. Este libertatea vidului, care se ridică la o adevărată formă şi devine pasiune şi anume, rămânând pur teoretică, devine fanatismul religios al purei contemplaţii indiene, dar întorcându-se către realitate devine, atât în politică, cât şi în religie, fanatismul distrugerii oricărei ordini sociale existente şi înlăturarea indivizilor suspecţi că ar adera la ordine, ca şi negarea oricărei organizaţii care vrea să reapară. Numai dacă distruge ceva, atunci această voinţă negativă are sentimentul existenţei sale; ea crede, cu siguranţă, că vrea o stare pozitivă, de exemplu starea de egalitate generală sau a vieţii religioase generale, dar de fapt nu vrea realitatea pozitivă a acesteia, căci ea introduce o ordine oarecare, o particularizare att a organizărilor cât şi a indivizilor; particularizarea şi determinarea obiective sunt însă cele ce scot la lumină conştiinţa din distrugerea libertăţii negative.”

„Acest element al voinţei face ca eu să mă pot dezbăra de tot, să renunţ la toate scopurile, să fac abstracţie de tot. Omul singur poate lăsa totul baltă, chiar propria viaţă: el se poate sinucide; animalul nu poate asta; el rămâne numai negativ, într-o determinare străină lui, cu care e obişnuit. Omul este gândirea pură a lui însuşi şi numai gândind are omul această putere de a-şi da universalitate, asta înseamnă de a şterge orice particularitate, orice determinare. Această libertate negativă sau această libertate a intelectului este unilaterală, dar această unilateralitate conţine în ea întotdeauna determinarea esenţială: de aceea nu este de aruncat, dar lipsa intelectului este că el face dintr-o determinare unilaterală una singulară şi principală. În istorie apare adesea această formă a libertăţii.”

„Ceea ce numim noi de fapt voinţă conţine în sine ambele momente precedente. Eul este mai întâi o activitate pură, universalul, ce este în el; dar acest universal se determină şi în măsura în care nu mai este la sine, ci se pune ca altceva şi încetează să mai fie universal. Al treilea moment este că în limitarea sa, în acest alt, este la sine, că, în timp ce se determină, râmâne totuşi la sine şi nu încetează să păstreze universalul; acesta este conceptul concret de libertate, în timp ce primele două momente au fost găsite abstracte şi unilaterale. Avem însă această libertate deja în forma sentimentului, de exemplu în prietenie sau în dragoste. Aici nu e unilaterală in sine, ci se limitează la relaţia cu un alt ceva, cunoaşte însă această limitare ca sine. În determinare, omul nu trebuie să se simtă determinat ci, în timp ce consideră pe altul ca altul, să aibă în sine sentimentul său de sine. Libertatea nu se află, deci, nici în nedeterminare, nici în determinare, ci este şi una şi alta. încăpăţînatul care crede că nu e liber când nu are aceasta voinţă, o are totuşi, voinţa care se mărgineşte pur şi simplu la un acesta. Voinţa nu e însă legată de ceva limitat, ci trebuie să meargă mai departe, căci natura voinţei nu este această unilateralitate şi dependenţă, ci libertatea este să vrei ceva determinat, dar în această determinare să fii la sine şi să te întorci la universalitate.”

„Voinţa liberă numai în sine este voinţă nemijlocită sau naturală. Determinările diferenţei pe care le pune în voinţă conceptul ce se determină el însuşi apar în voinţa nemijlocită ca un conţinut nemijlocit existent – sunt instincte, dorinţe, înclinaţii prin care voinţa se găseşte determinată de natură. Acest conţinut împreună cu determinaţiile lui dezvoltate vine tocmai din raţiunea voinţei şi este în sine raţional, dar lăsat într-o asemenea formă a nemijlocirii nu este încă în forma raţionalităţii. Acest conţinut este tocmai pentru mine, este în genere al meu; această formă şi acel conţinut sunt încă diferite, – voinţa este astfel voinţă finită în sine.”

„O voinţă care nu hotărăşte nimic nu e o voinţă adevărată; lipsa de caracter nu duce niciodată la hotărâre. Motivul ezitării poate sta şi într-o delicateţe a sufletului, care ştie că în determinare se întovărăşeşte cu finitatea, îşi pune o limită şi renunţă la infinit: nu vrea însă să renunţe la totalitatea pe care o urmăreşte. Un astfel de suflet este unul mort, chiar dacă el vrea să fie unul frumos. Cine tinde către ceva mare, spune Goethe, trebuie să se poată limita. Numai prin hotărâre omul intră în realitate, indiferent cât de urât i s-ar părea, căci inerţia nu vrea să iasă din meditarea în sine, în care păstrează o posibilitate universală. Dar posibilitate nu este şi realitate. Voinţa, care este sigură de sine, nu se pierde încă, de aceea, în ceea ce e determinat.”

„Dacă vorbim aici despre drept, atunci nu ne referim doar la dreptul civil care se înţelege prin acesta, ci la moralitate, etic şi istoria lumii, care intră tot aici, deoarece conceptul aduce gândurile împreună conform adevărului. Voinţa liberă trebuie să-şi dea mai întâi o existenţă, pentru a nu rămâne abstractă, şi primul material senzorial al acestei existenţe sunt lucrurile, adică lucrurile exterioare. Acest prim mod al libertăţii este cel pe care noi trebuie să-l cunoaştem ca proprietate, sfera dreptului formal şi abstract din care fac parte cu nimic mai prejos proprietatea în configuraţia sa mijlocită ca şi contract şi dreptul în încălcarea legii ca şi crimă şi pedeapsă. Libertatea pe care o avem aici este ceea ce numim persoană, adică subiectul care este liber şi de fapt liber pentru sine şi îşi dă în lucruri o existenţă. Această simplă nemijlocire a existenţei însă nu este corespunzătoare libertăţii şi negaţia acestei determinări este sfera moralităţii. Eu nu mai sunt doar liber în acest lucru nemijlocit, ci sunt ca şi în nemijlocirea anulată, adică eu sunt ca în mine însumi, în subiectiv. În această sferă se vine la înţelegerea şi opinia mea şi la scopul meu, aşezându-se exterioritatea ca indiferentă. Binele, care este aici scopul general, nu trebuie însă să rămână doar în interiorul meu, ci trebuie să se
realizeze. Voinţa subiectivă pretinde de fapt ca interiorul său, adică scopul său, să conţină existenţa interioară, deci că binele trebuie să fie împlinit în existenţa exterioară. Moralitatea, ca şi momentul mai tânăr al dreptului formal sunt ambele abstracte şi adevărul lor este eticul. Eticul este astfel unitatea voinţei în conceptul său şi a voinţei luată aparte, adică a subiectului. Prima sa existenţă este din nou una naturală, sub forma dragostei şi sentimentului: familia, individul şi-a anulat aici personalitatea sa rece şi se găseşte împreună cu conştiinţa sa într-un întreg. Dar în următoarea etapă se poate vedea pierderea eticului propriu-zis şi a unităţii substanţiale: familia se distruge şi componentele se comportă independent una faţă de cealaltă, doar legătura necesităţilor reciproce le îmbrăţişează. Această etapă a societăţii civile a fost văzută adesea ca stat. Dar statul este abia al treilea, după moralitate şi spirit, în care are loc uniunea imensă a independenţei individualităţii şi substanţialităţii generale. Dreptul statului este de aceea mai înalt decât alte etape: este libertatea în configuraţia ei cea mai concretă, care se face auzită doar sub cel mai înalt adevăr absolut al spiritului universal.”

4 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »