Michelangelo Buonarroti (6 martie 1475 – 18 februarie 1564) este unul dintre cei mai mari artişti ai umanităţii, desăvârşită întruchipare a idealului Renaşterii – Uomo Universale. Recunoscut drept strălucit sculptor, pictor şi arhitect, celebrul umanist este în egală măsură şi poet, deşi opera sa literară nu este nici pe departe la fel de cunoscută.

Volumul de versuri asupra căruia m-am oprit a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1986, în traducerea lui C.D. Zeletin, căruia îi aparţin şi rândurile pe care le voi folosi, ca să aduc mai aproape cititorului destinul unui om care a lăsat urmaşilor moştenire de piatră şi de verb.

Printre chipurile Judecăţii de Apoi din ansamblul Capelei Sixtine, un ochi atent a descoperit în trăsăturile Sfântului Bartolomeu jupuit de piele autoportretul lui Michelangelo. Detaliul este plin de semnificaţii, deoarece simbolul acesta comprimă în el întregul destin al genialului artist. Michelangelo nu poate fi desprins din amintire fără evocarea unei dureri nesfârşite. Este, întâi de toate, durerea de a descoperi condamnarea sufletului, simţit etern, la temniţa trecătorului trup. Este, apoi, însăşi durerea efortului de a se înălţa peste temporalitate şi peste orice circumscrieri ale materiei, către izvorul întregii existenţe, care i s-a părut totdeauna că-l cheamă şi spre care a râvnit fără ostenire să se întoarcă. Sufletul furtunos al marelui toscan a fost un sensibil şi frământat câmp de luptă între raţiune şi simţire, între frumuseţea artei şi a naturii, între mâhnire şi exaltare, între sentimentul utilului şi al zădărniciei, stări contrarii printre care elanul lui creator a trebuit să-şi desfacă aripile.

Adolescenţa fericită a lui Michelangelo este legată de grădinile florentine ale lui Lorenzo de Medici – Il Magnifico, de studiul sculpturii antice având drept modele statuile de aici, de pasiunea pentru scrierile lui Homer şi Vergiliu, pentru poezia lui Dante şi Petrarca.

Anii adolescenţei trecând, liniştea lui avea să fie sorbită de vârtejul unor mari pasiuni creatoare, iar aspiraţia spre frumuseţe îl va purta în zonele de foc glacial ale durerii… Frumuseţea îi va fi cumpăna şi înţelesul vieţii. Prin descoperirea ei în marmura amorfă sau în trupul omenesc, genialul artist a râvnit la comuniunea cu absolutul. Sculptura, pictura şi poezia s-au unit spre a-l ajuta întru această descoperire salutară. Nicio disjuncţie nu există între ele, deoarece toate sunt forme ale artei unice, dar niciuna nu este de îndeajuns de aptă pentru a putea să creeze din nou visata frumuseţe divină în desăvârşirea şi vastitatea ei. În această concepţie se află izvorul tristeţii de mai târziu, al abandonării în ideea zădărniciei artei, al pesimismului său.

Se poate vorbi despre o „corespondenţă deplină” între poet şi artistul plastic, despre „raporturi de complementaritate” între cele două dimensiuni ale operei sale, pentru că ele constituie cele două căi prin care Michelangelo a încercat să-şi afle răspunsurile la marile întrebări existenţiale.

Trăind sub imperiul unor energii enorme, îşi propune să sculpteze munţii şi să memoreze în întregime pe Dante. Aceeaşi vigoare o revarsă şi în poezia lui, aspră, fragmentară, zbuciumată, străbătută adesea de fulgerele marii arte, poezie luând de cele mai multe ori înfăţişarea rugii, ori conţinând întrebări întoarse spre universul lăuntric. Sinceritatea a fost lumina în care artistul şi-a înălţat sculptura şi poezia. În timp ce în sculptură a găsit un element care îl plasa în cercul, de sorginte divină, al creatorilor de frumuseţi, în poezie a aflat posibilitatea de a-şi formula întrebările asupra vieţii, iubirii şi morţii, a aflat posibilitatea confesiunii directe în faţa absolutului.

Se pare că în 1518, Michelangelo şi-a distrus o parte din poezii, şi este cunoscut faptul că toată viaţa a amânat tipărirea scrierilor personale; versurile sale ar putea fi privite ca o justificare a artei şi a iubirii, însă reuşita îi făcea rău, în egală măsură ca şi eşecul.

Muncea zi şi noapte, iar dăruirea totală şi însăşi victoria îi produceau suferinţă. Nu întâmplător una dintre statuile preferate i-a fost Învingătorul, statuie ce reprezintă un prizonier bătrân şi bărbos ţinut sub genunchi de către un tânăr luptător care, privind dintr-o dată în gol, rămâne cu praştia încremenită pe umăr şi nu mai loveşte, în gestul de reţinere împietrită a celui învins de propria lui biruinţă. La amărăciunea victoriei se adaugă îndoiala, iar îndoiala îi era adâncă, aşa cum îi erau toate celelalte simţăminte. Michelangelo ţinea în echilibru trăiri intense, şi clipa îndoielii, ca orice descumpănire, era teribilă.

Profunzimea trăirilor sale se regăseşte într-o scriitură care are particularităţi unice, obsedată de „imaginea desăvârşirii”, pe care poezia cu formă fixă, extrem de dificilă şi de pretenţioasă, îl obligă pe autor să o caute necontenit.

Trăirile aparte ale vieţii îşi află aici un cod tradus pe jumătate: epica iubirii [povestea propriu-zisă] lipseşte aproape total, în timp ce întrebările generale extrase din faptul iubirii îşi găsesc loc de afirmare. Străbat doar regrete, dorinţi greu stăpânite, zbuciumări şi linişti cosmice cărora le găseşti înţelesul mai greu în adâncimea vieţii şi mai uşor în a filozofiei sale. Această bogăţie de sensuri, de metafore, aluzii, departe de a face versul fastidios, îi conferă ceva din densitatea pietrei sale dăltuite, acea multa paucis, conciziunea sentenţioasă râvnită de scriitorii latini. Ea merge până la pure exprimări apoftegmatice, facilitate de o bogată experienţă de viaţă trăită spiritual şi de rigorile impuse de fixitatea sonetului, a madrigalului sau chiar a canţonetei. Deoarece – şi cititorul trebuie să observe aceasta – aproape toate poeziile sale îmbracă o formă fixă pe care artistul o respectă cu obstinaţie.

Dincolo de toate, şi ţinând cont de extraordinarele realizări ale artistului în domeniul plastic, marea întrebare rămâne până astăzi:

Dar este Michelangelo poet? Nu cumva poezia sa e un epifenomen al artelor plastice în care a excelat? Însuşi faptul că întrebarea, perpetuată câteva sute de ani, mai este pusă şi astăzi e de natură să fi căpătat implicit un răspuns afirmativ, altfel problema aceasta ar fi fost clasată în procesul calm dar apodictic al sedimentării valorilor în timp… Mari istorici ai literaturii italiene şi mari critici literari îl ignoră pe Michelangelo poetul. Francesco de Sanctis trece peste el, Benedetto Croce îl socoteşte artist genial, însă diletant şi fără experienţă în poezie. Singur, Giovanni Papini nu a contenit să impună timp de cinci decenii, atât prin ediţii şi studii pătrunzătoare cât şi prin uriaşul său prestigiu, opera literară a marelui toscan.

Răspunsul, afirmativ sau negativ, aşteaptă a fi descoperit, de fiecare dintre noi, în textele rămase pe hârtie de mâna părintelui lui „David”.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
1 comentariu »