19 februarie 2008

Marin Sorescu sau noul canon românesc

Marin Sorescu

În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.

Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.

„Uneori i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se întâmplă cu cei care paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau celor care le piere glasul dintr-o dată. Realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu acea expresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha! fără nicio lovitură. Cazul lui.”

„Ceea ce era mai periculos era că faţa îi exprima totuşi, în astfel de momente, inteligenţă (nu chiar atâta cât ar fi fost el dispus să vadă în oglindă), cu atât mai expresivă, cu cât el era mai static în gândire. Stătut în gândire. Inteligenţă statică. De aceea, trebuie să mă feresc de cei ce par. Dau cu parul, cu părerea. Capul îi era înceţoşat, trupul greu şi mofluz, respira parcă anevoie, ca şi când ar fi fost scufundat într-un lichid. Într-un lichid de apă… ha, ha! Om-amfibie, pus să respire prin mocirlă, de probă, şi neputând trece proba. Îi vâjâiau tâmplele. Parcă era o muscă înăuntru – o muscă acolo, care tot bâjbâia, când era linişte, de se auzea musca. Dormea, slavă domnului, mult şi prost. Slavă domnului, n-are niciun rost, dar aşa e.”

„Noaptea, visa urât. Cum aţipea, începea coşmarul. Coşmarele, că se ţineau lanţ. Trecea dintr-un vis într-altul, ca printr-un labirint de sticlă, cu ţevi de dimensiuni diferite, şi el, o bulă de aer, uite-aşa circula de colo-colo, iar unde ţeava se îngusta prea mult se oprea şi se căznea s-o ia din loc. Să treacă dincolo. DINCOLO. Acolo, alt coşmar. Ţevi întortocheate de sticlă – de calitate proastă -, gâtuite pe ici pe colo. Aşa se strecura el toată noaptea, ca mercurul dintr-un termometru, pus la subsuoara unuia, care când se răceşte de moarte, când are febră mare şi aiurează. Aşa încerca apoi să-şi reprezinte plastic – era plastician – peripeţiile intime.”

„Când a aţipit din nou, se făcea că cineva, mi se pare chiar Dumnezeu, îl iertase. Nu-i mai tăia capul, cum se hotărâse, – cum era hotărât, anterior, adică îl iertase, semnase un fel de act de împăcăciune cu Dumnezeu-tatăl, care acum se mulţumea doar să-l apese pe creştet c-o furculiţă. O furculiţă mărişoară, dacă nu chiar cu un cuţit. Se juca apăsat cu el – cu instrumentul acela – aşa pe scăfârlia lui, prefăcându-se că-şi ia vorba înapoi (Dumnezeu), c-a uitat de împăcăciune – nu există niciun act să-l poată trage la răspundere – şi mai vorbind mai una alta, îl tot mângâia pe scăfârlie cu lopata – parcă era lopată -, cazma. Şi iarăşi acel sentiment de teroare: dacă o scapă? Asta întuneca oarecum bucuria că fusese iertat. Nu-şi amintea de ce fusese iertat şi, bineînţeles, nici vina… Vina, vorba aia, floare la ureche…”

„Într-adevăr, simţea în el forţe infinite. Puse unele peste altele – aşa stive (deformaţie profesională dublă: de când fusese pădurar, o lună, două, şi de când se decisese pentru plastică). Forţe aproape supranaturale… să-ţi scuipi în sân. Dacă i-ar fi căşunat să se facă mistic, ar fi făcut minunile ca pe nimica, aşa cum dai bună ziua. Numai şi numai concentrându-se şi punându-şi voinţa la încercare. Simţea că societatea nu-l foloseşte, nici ea, la deplina capacitate de muncă. Era ca un avion cu reacţie care e pus să meargă pe jos… Să meargă pe jos în patru labe, în patru roate, în loc să străpungă cerul. Ei, asta e mult mai obositor pentru reacţie… Ori pe sus, ori deloc! Da, de aici i se trăgeau toate, zbura superficial…”

„Podoaba Olgăi, atât de falnică şi de care era foarte mândră, îi pricinuia în secret o inexplicabilă iritare. Era poate un început de gelozie. Aşa nitam-nisam. Deşi detesta gelozia şi, în general, sentimentalismul şi tot ce ţine de sentiment, în el încolţeau uneori închipuiri chinuitoare. Se gândea că bărbaţii care o studiau – şi o doreau, bineînţeles, porcii! – găseau un pretext ieftin de-a intra în vorbă cu ea, mirându-se de unde atâta păr, ce păr lung (‘anormal chiar pentru o fată de la ţară? le-ai întrecut pe toate Mariţele’ – expresia lui). Ea ar fi replicat că aşa e el, e natural, ar fi încercat să-l convingă că e natural… şi aşa mai departe, se crea intimitatea.”

„Soţul ei [nu al Olgăi, alt soţ, al altcuiva]era o probă de gelos ce nu s-a mai pomenit, şi în ciuda situaţiei actuale a femeii, cu burta la gură, cum se spune, îi supraveghea toate mişcările, îi controla până şi carnetul de telefoane. Ar fi mers până acolo, încât, dacă nevastă-sa i-ar fi făcut doi gemeni, poate că i s-ar fi părut cine ştie ce şi n-ar fi recunoscut al lui decât unul. Un astfel de caz se întâmplase recent la o cunoştinţă de-a lor, iar geamănul ‘nelegitim’ a trebuit să fie dat de biata mamă, torturată de nebunia bărbatului, la azilul de copii. Auzind-o vorbind cu nişte domni străini, Argintescu – se bărbierea – termină mai repede (nici nu termină) şi ieşi să vadă ce se întâmplă.”

„Principiul vaselor comunicante – se gândi Val. În timp ce unul moare, altcineva învie, indiferent dacă cel care moare e om, iar cel care se naşte ori revine la viaţă, un dobitoc de peşte. Există în univers o anumită cantitate de viaţă şi-o anumită cantitate de moarte şi el – universul – procedează ca un contabil care lucrează en gros, lui să-i iasă mereu suma mare, totalul.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

4 comentarii la Marin Sorescu sau noul canon românesc

  1. violeta stika a spus:

    Marin Sorescu a existat.
    Dar a plecat
    Să mai dea gândurile …
    Lăsând nerăspunsă întrebarea
    ’’Ce-ai lua cu tine dacă?”…
    Îl caut intre Rai si Iad,
    Pe sub stelele clipind
    Peste câmpuri şerpuitoare
    spre munţi .
    Îl caut…
    Printre umbrele nopţii
    Ce se furişează
    Cu o pictură sub braţ,
    În spatele Statuii
    Izbită de spuma mării,
    Culegându-i lacrimile
    de pe piatră.
    Marin Sorescu este.

    ce bine ca din cand in cand ne amintim! felicitari

  2. ioanlila.over-blog.com a spus:

    epitaful scrijelit pe placa de marmura de pe casa unde a locuit Marin SORESCU intre anii 1969 – 1995: Sper sa nu mi se refuze, Doamne, Placerea de a citi in stele, Macar odata pe saptamina, Dupa orarul afisat pe un nor. Masina lui, o Lada 1200, cu nr. 15 B 1858, rugineste incet linga trotuar, mai asteptindu-si, inca, stapinul… dar, Marin Sorescu calatoreste deja in vehicolul nemuririi… spre eternitatea spiritului! Noi ce avem de mai haladuim pe tarimurile astea?! Si, iata ce am gindit… inspirat?!… in clipa aia! Fiind eu cimpinean prin adoptie, am avut o scurta comunicare (spirituala!) cu maestrul intru eternitate, Marin Sorescu: Sper, Doamne, sa ma pot intoarce, Din pasunea raiului… ca sa mingii stelele, Cu metaforele smulse din realitate, Si sa le marinsoresc… pentru eternitate!

  3. COSTEL ZĂGAN a spus:

    Marin SORESCU ne tulbură prin simplitatea lui: elaborată şi în acelaşi timp naturală, metaforică şi metafizică.
    EL continuă se existe în nonexistenţa cotidiană! Deşi, a fost şi el, alături de… Lucian Blaga, victima invidiei balcanice a contemporanilor. A unor contemporani! De-acolo, din posteritatea imediată, ne iartă, însă, pe toţi!

  4. Mariana Fulger a spus:

    E bine să te opreşti, uneori, în pragul casei sau al porţii marilor scriitori şi să asculţi, după ce ai rostit în tine ruga de iertare, precum un copil care deranjează oamenii mari din muncă sau meditaţie, şi să asculţi cuvintele cum intră, rânduri-rânduri, aşezându-se la masa la care cândva un om pornit în călătoriile lui imaginare prin aşezările ţării şi ale lumii sau doar prin suflet le aşază din nou pe hârtia îngălbenită de vreme. Poate mersul agale sau grăbit al peniţei, uneori întrerupt de pauze de gândire, precum lumina de crengile împovărate de frunze ale stejarilor, dă spaţiului acesta sentimentul de sacru pe care-l ai când intri într-o mănăstire în care un cronicar, în vremurile dedemult, aşeza, cu înflorituri sau simplu, cuvintele ce trebuiau transmise urmaşilor, oamenilor care aveau nevoie de cunoştinţe, de învăţături… Undeva, şi pretutindeni, ca o lumină blândă care îmbracă totul, Dumnezeu… sau aşa, tam-nisam, neştiind unde şi cu ce va atinge omul în starea aceea de cuvânt împărţit cu lumina şi hârtia, şi eternitatea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole pe subiecte similare



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook