În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.

Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.

„Uneori i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se întâmplă cu cei care paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau celor care le piere glasul dintr-o dată. Realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu acea expresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha! fără nicio lovitură. Cazul lui.”

„Ceea ce era mai periculos era că faţa îi exprima totuşi, în astfel de momente, inteligenţă (nu chiar atâta cât ar fi fost el dispus să vadă în oglindă), cu atât mai expresivă, cu cât el era mai static în gândire. Stătut în gândire. Inteligenţă statică. De aceea, trebuie să mă feresc de cei ce par. Dau cu parul, cu părerea. Capul îi era înceţoşat, trupul greu şi mofluz, respira parcă anevoie, ca şi când ar fi fost scufundat într-un lichid. Într-un lichid de apă… ha, ha! Om-amfibie, pus să respire prin mocirlă, de probă, şi neputând trece proba. Îi vâjâiau tâmplele. Parcă era o muscă înăuntru – o muscă acolo, care tot bâjbâia, când era linişte, de se auzea musca. Dormea, slavă domnului, mult şi prost. Slavă domnului, n-are niciun rost, dar aşa e.”

„Noaptea, visa urât. Cum aţipea, începea coşmarul. Coşmarele, că se ţineau lanţ. Trecea dintr-un vis într-altul, ca printr-un labirint de sticlă, cu ţevi de dimensiuni diferite, şi el, o bulă de aer, uite-aşa circula de colo-colo, iar unde ţeava se îngusta prea mult se oprea şi se căznea s-o ia din loc. Să treacă dincolo. DINCOLO. Acolo, alt coşmar. Ţevi întortocheate de sticlă – de calitate proastă -, gâtuite pe ici pe colo. Aşa se strecura el toată noaptea, ca mercurul dintr-un termometru, pus la subsuoara unuia, care când se răceşte de moarte, când are febră mare şi aiurează. Aşa încerca apoi să-şi reprezinte plastic – era plastician – peripeţiile intime.”

„Când a aţipit din nou, se făcea că cineva, mi se pare chiar Dumnezeu, îl iertase. Nu-i mai tăia capul, cum se hotărâse, – cum era hotărât, anterior, adică îl iertase, semnase un fel de act de împăcăciune cu Dumnezeu-tatăl, care acum se mulţumea doar să-l apese pe creştet c-o furculiţă. O furculiţă mărişoară, dacă nu chiar cu un cuţit. Se juca apăsat cu el – cu instrumentul acela – aşa pe scăfârlia lui, prefăcându-se că-şi ia vorba înapoi (Dumnezeu), c-a uitat de împăcăciune – nu există niciun act să-l poată trage la răspundere – şi mai vorbind mai una alta, îl tot mângâia pe scăfârlie cu lopata – parcă era lopată -, cazma. Şi iarăşi acel sentiment de teroare: dacă o scapă? Asta întuneca oarecum bucuria că fusese iertat. Nu-şi amintea de ce fusese iertat şi, bineînţeles, nici vina… Vina, vorba aia, floare la ureche…”

„Într-adevăr, simţea în el forţe infinite. Puse unele peste altele – aşa stive (deformaţie profesională dublă: de când fusese pădurar, o lună, două, şi de când se decisese pentru plastică). Forţe aproape supranaturale… să-ţi scuipi în sân. Dacă i-ar fi căşunat să se facă mistic, ar fi făcut minunile ca pe nimica, aşa cum dai bună ziua. Numai şi numai concentrându-se şi punându-şi voinţa la încercare. Simţea că societatea nu-l foloseşte, nici ea, la deplina capacitate de muncă. Era ca un avion cu reacţie care e pus să meargă pe jos… Să meargă pe jos în patru labe, în patru roate, în loc să străpungă cerul. Ei, asta e mult mai obositor pentru reacţie… Ori pe sus, ori deloc! Da, de aici i se trăgeau toate, zbura superficial…”

„Podoaba Olgăi, atât de falnică şi de care era foarte mândră, îi pricinuia în secret o inexplicabilă iritare. Era poate un început de gelozie. Aşa nitam-nisam. Deşi detesta gelozia şi, în general, sentimentalismul şi tot ce ţine de sentiment, în el încolţeau uneori închipuiri chinuitoare. Se gândea că bărbaţii care o studiau – şi o doreau, bineînţeles, porcii! – găseau un pretext ieftin de-a intra în vorbă cu ea, mirându-se de unde atâta păr, ce păr lung (‘anormal chiar pentru o fată de la ţară? le-ai întrecut pe toate Mariţele’ – expresia lui). Ea ar fi replicat că aşa e el, e natural, ar fi încercat să-l convingă că e natural… şi aşa mai departe, se crea intimitatea.”

„Soţul ei [nu al Olgăi, alt soţ, al altcuiva]era o probă de gelos ce nu s-a mai pomenit, şi în ciuda situaţiei actuale a femeii, cu burta la gură, cum se spune, îi supraveghea toate mişcările, îi controla până şi carnetul de telefoane. Ar fi mers până acolo, încât, dacă nevastă-sa i-ar fi făcut doi gemeni, poate că i s-ar fi părut cine ştie ce şi n-ar fi recunoscut al lui decât unul. Un astfel de caz se întâmplase recent la o cunoştinţă de-a lor, iar geamănul ‘nelegitim’ a trebuit să fie dat de biata mamă, torturată de nebunia bărbatului, la azilul de copii. Auzind-o vorbind cu nişte domni străini, Argintescu – se bărbierea – termină mai repede (nici nu termină) şi ieşi să vadă ce se întâmplă.”

„Principiul vaselor comunicante – se gândi Val. În timp ce unul moare, altcineva învie, indiferent dacă cel care moare e om, iar cel care se naşte ori revine la viaţă, un dobitoc de peşte. Există în univers o anumită cantitate de viaţă şi-o anumită cantitate de moarte şi el – universul – procedează ca un contabil care lucrează en gros, lui să-i iasă mereu suma mare, totalul.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
4 comentarii »