Într-un pasaj din „Şase plimbări prin pădurea narativă”, Umberto Eco ajunge să formuleze o «regulă infailibilă»1 pentru a stabili dacă un film este pornografic sau nu: într-un astfel de film, timpul discursului concide cu timpul acţiunii, acţiunea rezumându-se la «un şir minim de fapte cotidiene. (…) De aceea, tot ce nu este act sexual trebuie să ia atâta timp cât ia şi în realitate – în timp ce actele sexuale vor trebui să ia mai mult timp decât cer ele de obicei în realitate.» Bineînţeles, Umberto Eco sesiza riscul unei generalizări forţate, atrăgând atenţia că această definiţie a filmului pornografic presupune obligatoriu reprezentarea de acte sexuale.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Răzvan Ventura in Cinema, Critică literară, Cărţi, Fragmente literare
1 comentariu »

Ernest Hemingway (21 iulie 1899 – 2 iulie 1961) este, fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute şi mai fascinante personalităţi pe care America le-a dat oamenilor. Lumea pe care a creat-o este năucitoare prin verosimilitate, prin autenticitatea trăirilor şi reacţiilor. Am ales, spre exemplificare, secvenţe din lucrările publicate sub titlul „Primele patruzeci şi nouă de povestiri”.

„Bătrânul meu” aduce în prim-plan lumea fascinantă a pariurilor şi întrecerilor hipice.

Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, şi când trecură prin faţa noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiară, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop, şi War Cloud era mult în urmă, şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea. În sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, şi caii se apropiau în galop, şi deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebuneşte de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte, şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Fragmente literare
Comenteaza! »

Problema dacă distincţia dintre a povesti (echivalent cu o manifestare directă a autorului sau a unui purtător de cuvânt validat cu încrederea acestuia) şi a prezenta (aşa-zisa «scriitură impersonală») reliefată cândva de Wayne C. Booth1 este cu adevărat operaţională rămâne încă actuală. Este deci gradaţia între povestire şi prezentare necesară? În temenii lui Booth, «Chiar şi cei mai mari maeştri ai romanului creează adesea scene care în urma analizei par inutile, cu excepţia faptului că îl ajută pe cititor»2. Cum Booth se referă în cartea sa la retorica romanului, scenele respective ies din sfera argumentaţiei şi a adeziunii pentru a rămâne într-un spaţiu oarecum indeterminat, cu valoare auxiliară.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Răzvan Ventura in Articole
Comenteaza! »

Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Epigrame
Comenteaza! »

Michelangelo Buonarroti (6 martie 1475 – 18 februarie 1564) este unul dintre cei mai mari artişti ai umanităţii, desăvârşită întruchipare a idealului Renaşterii – Uomo Universale. Recunoscut drept strălucit sculptor, pictor şi arhitect, celebrul umanist este în egală măsură şi poet, deşi opera sa literară nu este nici pe departe la fel de cunoscută.

Volumul de versuri asupra căruia m-am oprit a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1986, în traducerea lui C.D. Zeletin, căruia îi aparţin şi rândurile pe care le voi folosi, ca să aduc mai aproape cititorului destinul unui om care a lăsat urmaşilor moştenire de piatră şi de verb.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
1 comentariu »

Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Articole
Comenteaza! »