Ţiu de la început să-mi exprim gratitudinea cea mai caldă scumpului nostru preşedinte care, reluând firul vechilor şezători ale Societăţii Scriitorilor Români, s-a gândit şi la mine şi m-a smuls o clipă din arhivele prăfuite ale magistraturii, unde guverne neocrotitoare mă ţin departe şi de publicul elegant, înţelegător şi simpatic al capitalei, şi de viaţa intelectuală a Bucureştiului.

Parcă, totuşi, în satisfacţia mea de a mă afla în faţa dv. se amestecă şi o umbră de melancolie. Să fie numai neîncrederea în modestia mijloacelor mele oratorice şi în conştiinţa sarcinii prea grele ce mi-am asumat-o? Sau poate vina e a titlului conferinţei care mi s-a impus? Mă întreb cu nedumerire, cum prietenul meu Rebreanu, cu tot tactul şi aleasa lui curtoazie, nu s-a gândit că poate fi o scădere pentru cineva care se crezuse o viaţă întreagă numai poet liric, să se vadă trecut deodată, fie şi în primul rând al scriitorilor umorişti şi satirici? O singură mângâiere mă mai linişteşte: amintirea unei reflecţii a marelui Caragiale. El se plângea, de mult, într-un cerc de prieteni, că e nu Marele Anonim, cum a iscălit fabule în Convorbiri critice, ci un năpăstuit! Toţi îmi cer articole şi schiţe uşoare şi sarcastice, şi eu sunt şi mă simt cel mai mare liric o ştie şi amicul Mihalache Dragomirescu!

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Epigrame
3 comentarii »

Andrei Mureşanu face parte dintr-o generaţie care marchează, metaforic, punctul zero al literaturii române. În afară de valoarea sa individuală, de „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” (Eminescu), autorul celebrului poem „Un răsunet” (devenit astăzi imnul naţional care ne tot îndeamnă la deşteptare) este reprezentant de seamă al grupului care inventează din rădăcină limbajul poetic românesc. Apărută din nimic şi încă şovăitoare, poezia acelor timpuri poate cu uşurinţă să provoace comentarii acide şi ironice; pot chiar să recunosc faptul că obişnuiam eu însămi a le enunţa. Lucrarea care mi-a schimbat perspectiva asupra acestei probleme este una de referinţă în domeniu, iar la momentul la care o citeam (prin clasa a XI-a de liceu, cred) a fost un soi de revelaţie care m-a învăţat, mai mult sau mai puţin, că îngăduinţa pentru încercările omului face posibil miracolul. Cu mare drag şi cu mulţumiri, iată „Dimineaţa poeţilor”, o extraordinară metaforă a lui Eugen Simion despre valoarea – dincolo de detaliu – a poeziei româneşti de început.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

„Mă numesc Roşu„, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor. Documentată, scrisă cu grijă şi cu har, dar fără umor. Reuşeşte însă să-ţi smulgă un zâmbet de admiraţie, de mulţumire lui Dumnezeu că ai fost părtaş la o istorie asa de frumoasă. Este vorba de momentul de răscruce al miniaturii otomane în lupta sa, reală sau închipuită, cu meşteşugul frâncilor. Este vorba de linia care desparte Răsăritul de Apus, iubirea de moarte şi omul de Dumnezeu. Orhan Pamuk are o tehnică de scriere care mie mi-a plăcut foarte mult. Firul naraţiunii trece de la un personaj la altul ca un duh, în aşa fel încât în aceeaşi împrejurare fiecare îşi face portretul său şi al celorlalţi. Detaliul şi agerimea cu care sunt înfăţişate aceste portrete sunt, într-adevăr, demne de un miniaturist. Au fost personaje şi replici care m-au făcut să mă opresc din lectură şi să le recitesc cu mintea şi sufletul împreunate.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Cărţi, Impresii despre cărţi
Comenteaza! »