„Mă numesc Roşu„, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor. Documentată, scrisă cu grijă şi cu har, dar fără umor. Reuşeşte însă să-ţi smulgă un zâmbet de admiraţie, de mulţumire lui Dumnezeu că ai fost părtaş la o istorie asa de frumoasă. Este vorba de momentul de răscruce al miniaturii otomane în lupta sa, reală sau închipuită, cu meşteşugul frâncilor. Este vorba de linia care desparte Răsăritul de Apus, iubirea de moarte şi omul de Dumnezeu. Orhan Pamuk are o tehnică de scriere care mie mi-a plăcut foarte mult. Firul naraţiunii trece de la un personaj la altul ca un duh, în aşa fel încât în aceeaşi împrejurare fiecare îşi face portretul său şi al celorlalţi. Detaliul şi agerimea cu care sunt înfăţişate aceste portrete sunt, într-adevăr, demne de un miniaturist. Au fost personaje şi replici care m-au făcut să mă opresc din lectură şi să le recitesc cu mintea şi sufletul împreunate.

Nu vreau să uit de partea leului: Luminiţa Munteanu face o traducere rarisimă. Nu ştiu limba turcă, dar ştiu că a reuşit un lucru foarte greu: să menţii acelaşi registru al limbajului timp de 600 de pagini cu atâta cursivitate şi nuanţare e o performanţă pe care o poate aprecia doar cineva care a încercat măcar o dată să ia o traducere în serios. A potrivit limba cu timpul şi m-a făcut să retrăiesc experienţa lecturii cu dicţionarul în mână – dicţionarul explicativ al limbii române.

Aşa este „Mă numesc Roşu”. Se citeşte cu pasiune, cu răbdare şi cu toată inima. Cei care caută cruzimea o vor găsi. Cei care caută povestea de dragoste o vor găsi. Aceia care caută fapte păstrate sau uitate de istorie le vor găsi. Cei care iubesc descrierile de artă, de asemenea. E plăcut să descoperi.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Cărţi, Impresii despre cărţi
Comenteaza! »