3 ianuarie 2008

„Ce este o epigramă şi cum se face?” de Cincinat Pavelescu

Cincinat PavelescuŢiu de la început să-mi exprim gratitudinea cea mai caldă scumpului nostru preşedinte care, reluând firul vechilor şezători ale Societăţii Scriitorilor Români, s-a gândit şi la mine şi m-a smuls o clipă din arhivele prăfuite ale magistraturii, unde guverne neocrotitoare mă ţin departe şi de publicul elegant, înţelegător şi simpatic al capitalei, şi de viaţa intelectuală a Bucureştiului.

Parcă, totuşi, în satisfacţia mea de a mă afla în faţa dv. se amestecă şi o umbră de melancolie. Să fie numai neîncrederea în modestia mijloacelor mele oratorice şi în conştiinţa sarcinii prea grele ce mi-am asumat-o? Sau poate vina e a titlului conferinţei care mi s-a impus? Mă întreb cu nedumerire, cum prietenul meu Rebreanu, cu tot tactul şi aleasa lui curtoazie, nu s-a gândit că poate fi o scădere pentru cineva care se crezuse o viaţă întreagă numai poet liric, să se vadă trecut deodată, fie şi în primul rând al scriitorilor umorişti şi satirici? O singură mângâiere mă mai linişteşte: amintirea unei reflecţii a marelui Caragiale. El se plângea, de mult, într-un cerc de prieteni, că e nu Marele Anonim, cum a iscălit fabule în Convorbiri critice, ci un năpăstuit! Toţi îmi cer articole şi schiţe uşoare şi sarcastice, şi eu sunt şi mă simt cel mai mare liric o ştie şi amicul Mihalache Dragomirescu!

Considerând, aşadar, ca o mică pedeapsă titlul conferinţei ce mi s-a impus: Ce este şi cum se face o epigrama? voi căuta s-o tratez în conformitate cu Ştiinţa literaturii, tocmai fiindcă eu nu sunt om de ştiinţă, ci de litere.

Ce este epigrama? Acest cuvânt, căruia limba franceză i-a dat un sens exclusiv satiric, însemna la cei vechi o strofă cu un subiect oarecare, de obicei pe o ingenioasă idee sau inscripţie lapidară.

Istoria acestui gen literar a suferit schimbările impuse de timp şi moravuri.

La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică şi etimologia (epi-grafi: a scrie pe ceva), decât o inscripţie, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puţin severi asupra distincţiunii genurilor literare, se obişnuiseră să înţeleagă sub denumirea de epigramă orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic şi trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor greceşti nu sunt decât madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă.

Perfecţia acestui gen pare că aparţine acelei civilizaţii foarte înaintate, vecină cu decadenţa şi sclavia. În acea epocă fiecare voia să aibă spirit şi succes uşor. Toţi căutau versurile mici, scurte, picante, care se citeau uşor, şi care fac să râdă şi pe cei mari, şi pe cei mici. Pe atunci, cel mai mare talent era să distrezi, şi prima calitate: să nu fii ridicol. Epigrama a păstrat ceva din caracterul inscripţiei. Când vezi un monument, te întrebi: Cu ce scop e ridicat şi de cine? Inscripţia dă răspunsul.

Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părţi: una care excită aşteptarea, aţâţă curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua al inscripţiei.

Această comparaţie ingenioasă dezvăluieşte toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simţim, între altele, pentru ce este inutil şi neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid şi cu elogii, provoacă, la sfârşit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neaşteptată.

Printre epigramiştii greci trebuie citaţi poeţii: Alceu, de la care se inspira foarte des Horaţiu; el a dat epigramei un ton aproape epic, inspirând contemporanilor iubirea de libertate şi ura de tirani; Simonide a înălţat-o până la odă, celebrând dezrobirea Greciei; Arhiloh a înarmat-o cu vârful ascuţit al satirei personale, întrebuinţând, pentru prima oară, versurile iambice, cum mărturiseşte Horaţiu în acest vers: Arhilohum proprio rabies armavit iambo!; Terpandru, coleg de lirism şi de succese cu Arhiloh; Anacreon, înaintea lor, a cântat iubirea şi vinul.

Nevoia în care se găsea poetul antic de a-şi închide gândul şi simţirea într-un spaţiu scurt îl silea să dea expresiei putere şi lapidarism.

Epigramele lui Meleagru, care a trăit în secolul I după Cristos, sunt mai toate erotice şi descriptive. Poantele lui sunt pline de subtilităţi sofistice. Sub titlul de Stefanos, Ghirlanda, el a strâns într-o antologie epigramele predecesorilor săi. În prefaţă, fiecare poet e comparat cu o floare; astfel Sapho e asemuită cu o roză, Alceu cu hiacintul. Ca pildă de epigramă grecească voi cita una de Simonide:

Ai murit, bătrâne Sophocle,
Glorie veşnică a poeţilor,
Înecat cu o boabă de strugure!

Iată şi o alta de Julian Apostatul, autorul unei celebre satire, Cezarii, scrisă în genul lui Lucian şi în care toţi împăraţii morţi candidează la un loc vacant în faţa zeilor din Olimp. Marcu-Aureliu iese învingător. Epigrama:

Am spus-o-n cântecele mele şi-o mai strig şi din mormânt:
Beţi înainte de-a ajunge ca mine-o mână de pământ!

La latini, epigrama a avut la început aceeaşi varietate. Poeţii se serveau de forma ei metrică şi concisă ca să exprime sentimentele lor personale de ură sau de iubire, de mânie, de indignare sau de admiraţie.

Elegant şi meşter imitator al grecilor, Catul imprima epigramelor sale acea întorsătură spirituală şi graţie delicată care dă tot farmecul acestui gen literar, deşi le îmbrăca într-o ţinută satirică mult mai pronunţată.

El izbi cu vigoare în corupţia societăţii romane, în delapidatorii publici. El se ridică şi contra scriitorilor neoriginali şi sfătuieşte pe negustori să învelească în versurile lor sardele şi măsline.

Tablourile pe care le evocă sunt uneori pline de obscenităţi, iar expresiunile nu scapă, cu toată energia lor, de trivialitate. Tibul, Ovidiu şi Martial califică pe Catul cu expresia laudativă de Doctus, ca aluzie la savantele lui imitaţiuni din greceşte. Horaţiu tratează pe Catul, pe nedrept, cam de sus şi se laudă când spune într-un vers că el e cel dintâi ce a făcut să treacă cântecele eoliene în modele Italiei şi că tot el a făcut să răsune în Latium iambii din Paros! Acestea le-a făcut Catul, fără să se laude. Notez pentru bibliofili că prima ediţie a lui Catul a apărut la 1470, fără indicaţia locului. Scaliger a publicat la Paris o altă ediţie tocmai la 1577. Să venim la cel mai mare epigramist latin, la Martial (Marcu Valeriu), născut la anul 48, după Cristos, la Bilbilis, Spania, şi anume în Celtiberia, şi mort pe la 104, în timpul domniei împăratului Traian.

Pliniu cel tânăr scrie, aflând de moartea lui Martial: Era un om spiritual, muşcător, fin, care punea în scrisul lui multă sare, multă fiere şi destulă candoare! Martial s-ar cădea să ne reţie mai mult, pentru că în cele 16 sute de epigrame cât ne-a rămas de la el ne-a transmis într-o formă neîntrecută, precisă, poetică şi pitorească, toată viaţa romană în cele mai mici şi mai interesante amănunte.

S-a zis de Voltaire că a fost cel mai mare magazin de idei al secolului său. Tot aşa Martial a fost imensul rezervoriu de spirit al tuturor veacurilor. N-a existat scriitor celebru să nu împrumute de la Martial o aluzie, o idee sau o formă: Moličre, Goethe, Schiller, Lessing, Voltaire şi toţi scriitorii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Pe lângă multe admiraţii, a inspirat şi adevărate duşmănii. Astfel un oarecare Andre Novagero, într-o anumită zi a anului, făcea autodafeuri solemne cu câteva exemplare d-ale lui Martial. Dar cei mai mari duşmani ai acestui poet au fost tot traducătorii lui. Gilles Menage, celebru erudit francez, numea traducerea abatelui Marolles: Epigrame în contra lui Martial.

Existenţa literară a lui Martial se leagă de unul din cele mai interesante fenomene ale istoriei literare romane şi ale limbii latine.

Grecia în secolul lui Cicerone şi al lui Virgiliu exercitase o influenţă suverană asupra spiritelor romane. Aceşti învingători ai lumii fuseseră subjugaţi, la rândul lor, de farmecele şi arta lirei greceşti.

Dar sub domnia lui Claudiu, a lui Neron şi a lui Domiţian, o provincie din Occident părea că se luptă şi că reuşeşte să smulgă Romei sceptrul Parnasului.

Nu se scursese un secol de la cucerirea romană, şi Spania începuse să dea tonul în poezia latină. Spaniolii domneau la tribună. Virgil începuse să fie înlocuit cu Lucan şi Cicerone cu Seneca. Spiritul lui Martial şi eleganţa lui Quintilian tulburau întreaga capitală a imperiului.

Într-un cuvânt, ceea ce se numeşte vârsta de argint a literaturii latine merită cu drept cuvânt să fie numită vârsta literaturii hispano-romane.

Stilul lui Martial, deşi pătat uneori de defectele şi licenţa secolului, e mult superior lui Seneca, Lucan şi Juvenal. La Martial domneşte foarte deseori un natural, o eleganţă şi o armonie demne de secolul lui August, iar când subiectul îi îngăduie, el se ridică până la tonul epic.

Şi hexametrul lui, cum a observat Erasm, reaminteşte pe al lui Virgiliu.

Vă cer voie să vă citesc numai 3 versuri de Martial, care ne interesează pe noi, românii, în special:

Cornu Sarmatici ter perfida contudit Istri Sudantem getica ter nive lavit equum… Templa Deo, mores populis, dedit otia ferro. (IX. 104)

Iată şi o traducere:

De trei ori Istrul şi Sarmatul înalţă o frunte rebelă, De trei ori Domiţian supune îndrăzneala lor şi scaldă În zăpezile Daciei calul său alb de spume. El redă templele zeilor, moravurile popoarelor şi sabiei pace.

Epigrama lui Martial e mai amară, mai aspră, mai muşcătoare când biciuieşte moravurile şi viciile epocii. Diferenţa dintre epigramele lui Catul şi ale lui Martial este că Martial concentrează tot spiritul în poanta finală, pe când Catul îl risipeşte în fiecare vers.

Cu toată deasa lor trivialitate, epigramele lui Martial sunt mai totdeauna pline de o eleganţă spirituală şi de acel aticism de formă pe care cei vechi îl păstrau peste grosolănia ideilor şi licenţa tablourilor.

Trecând la moderni, epigrama îşi pierde înţelesul pe carel avea la greci, şi o părere aproape generală a criticii o restrânge la genul pur satiric.

Din cauza acestui sens obligator de maliţie, când o epigramă era fadă i se zicea în Franţa: Cest une epigramme ŕ la grecque. Spiritul francez clar, logic, concis şi subtil a adoptat epigrama şi a împământenit-o, dar a rămas influenţat mai cu seamă de Martial. Încă din secolul al XVI-lea, Clement Marot atrage admiraţia contemporanilor prin delicateţea, simplicitatea şi eleganţa plină de vervă a epigramelor sale, a căror trăsătură finală e totdeauna nebănuită. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea epigrama devine arma cu care scriitorii de frunte sau de rând se luptă în discuţiile sau conflictele literare sau personale. La Fontaine, cu naivitatea lui plină de ace, Racine, cu iritabila lui sensibilitate, Corneille chiar cu lirismul său epic, uneori dezamăgit, Piron, Scaron, Jean B. Rousseau, Maynard, St. Pavin, Voltaire cu bunul său simţ neînfrânt sunt principalii scriitori francezi ce s-au ilustrat în acest gen.

Ca şi în literatură, epigrama s-a făcut temută şi în politică. În timpul Frondei, acest fel de satiră restrânsă şi-a făcut apariţia în mazarinade şi printre pamfletele revoluţiei de la 1789 (Les actes des apôtres). Epigramele sângeroase ocupă un loc de atac. Epigrama politică n-a fost numai în Franţa abuzul epocilor agitate sau prea libere. Sub toate guvernele de apăsare şi de dictatură ea devine revanşa spiritului contra forţei brutale. Sub primul imperiu o mulţime de atacuri rimate, dar anonime, izbeau în marele împărat francez cu neîndurătoare vehemenţă, ironizând când instituţiile lui improvizate, ca şi nobleţea pe care o crease prin decrete, când patima lui de-a se război. Defunctul academician Jean Richepin a citat acum câţiva ani, într-o conferinţă asupra lui Napoleon, o epigramă pe care un îndrăzneţ o înscrisese pe coloana Vendôme. Richepin adăugă că posteritatea a răzbunat pe marele cuceritor neconservând numele autorului.

Iată epigrama reprodusă din memorie:

Colosse dressé sur cette échasse
Si le sang que tu as versé
Pourrait tenir dans cette place,
Tu le boirais sans te pencher!

În Franţa s-au mai scris epigrame până în timpul restauraţiei, când au fost înlocuite prin caricaturi şi prin legendele lor. Cel din urmă mare epigramist francez a fost Lebrun. A rămas celebru duelul lui în distihuri cu colegul său de literatură şi de academie Baour de Lormian.

Se pare că Lebrun era înalt, deşirat, subţire, iar Baour, din contra, scurt, gras, rotund.

Lebrun de gloire se nourrit,
Aussi voyes comme il maigrit.
(Lebrun cu glorii se hrăneşte,
Pesemne d-aia şi slăbeşte).

Răspuns:

Sottise entretiet la santé,
Baour sest toujours bien porté.

Ar trebui să citez din literatura franceză şi faimosul catren-inscripţie al lui Maynard, care, amărât că Armand de Richelieu nu agrease o foarte spirituală odă ce-i adresase, s-a retras la moşioara lui şi a înscris pe uşa odăii lui de lucru aceste patru versuri, care ar putea să fie de actualitate faţă cu nepăsarea guvernelor celor mari şi faţă de scriitori:

Les désperer et de me plaindre
Des muses, de grands et du sort,
Cest ici que jattends la mort
Sans le désirer ni le craindre!
(Maynard, 1646)

Voi termina cu epigramele franceze, citându-vă faimosul catren imitat de Voltaire din Martial şi îndreptat în contra neînduplecatului critic Fréron, care fusese singurul obstacol de care se izbise o viaţă întreagă regala, dar tiranica activitate literară a neobositului Voltaire:

Lautre jour au fond dun vallon
Un sérpent mordit Jean Fréron.
Que croyez-vous quil arriva?
Ce fut le sérpent qui créva!
(Voltaire)

Înainte de unire, conştiinţa publică şi-a ţipat revolta în fabule şi satire epigramatice. Mai târziu au început să se scrie şi epigrame de scriitorii noştri fruntaşi, sub biciuirile de amor propriu sau la prilejuri şi dueluri între confraţi. Poetul neîntrecut al Nopţilor a adresat o epigramă bardului de la Mirceşti când, reprezentându-se Fântâna Blanduziei, actorul de la Teatrul Naţional care juca pe Zoil îşi făcuse masca lui Alexandru Macedonski:

Orbit de-al gloriei nesaţiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne să mă faci Zoil
Când singur tu te faci Horaţiu!

Marele poet Coşbuc, care admira Serenada mea, mă certa totdeauna că scriu epigrame. El susţinea că acest gen este eflorescenţa bolnavă a literaturilor care apun, şi noi n-am trăit destul ca să murim.

În zilele noastre jurnalismul tinde să înlocuiască nu numai satira şi epigrama, dar încă toate genurile literare, precum şi instituţiile sociale. Presa, uneori, nu mai e susţinătorul făţiş al unui regim, ci caută să i se substituie. S-ar putea zice că, azi, presa e oda şi ditirambul care s-a perimat din lipsă de epitete, nu din lipsă de eroi. Ea este elegia care plânge pe ruinele trecutului şi înlocuieşte elocinţa, critica şi morala.

Trebuie să recunoaştem că, pe când vechile forme literare tind să dispară, înghiţite de noua sensibilitate ieşită din ciocnirea războiului cu idealitatea dezamăgită a unei tinerimi, jurnalismul prinde aripi noi şi se impune printr-o cultură modernă, îndrăzneală, verbalitate şi curaj. Presa a devenit trâmbiţa de aur a reputaţiilor care se ridică şi epitaful lapidar al gloriilor care se duc. S-o salutăm dar cu simpatie şi cu oarerecare teamă.

Vin la partea cea mai grea şi mai delicată a causeriei mele. La chestiunea: cum se face o epigramă?

Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.

Ca să-mi uşurez greutatea d-a vă da explicări neconvingătoare şi zadarnice asupra artei insesizabile şi capricioase a modului în care se concepe şi se face o epigramă, îngăduiţi-mi să vă citesc cum a răspuns Hafiz, voluptosul poet persan, unui indiscret care-l întreba ce este beţia. Pe când Hafiz sta întins pe un covor în umbra platanilor din preajma izvoarelor din Şiraz şi se îmbăta atât din parfumurile spumegătoare ale cupei sale de cleştar, cât şi de scânteierea ochilor limpezi ai iubitei sale Leila, un prieten îl întreabă deodată: Hafiz, ce e beţia? Poetul continuă să-şi soarbă cupa pe jumătate plină, pe care această întrebare neaşteptată o suspendase o clipă între mână şi buze. El privi cu înfiorare fruntea rumenită de sfială a Leilei, respiră cu nesaţiu iasomiile legate în mănunchiuri şi florile de lămâi risipite împrejurul lor, apoi, după o tăcere prelungită dinadins, întocmai ca înţeleptul ce-şi răscoleşte mintea să caute un răspuns anevoios, zise: Beţia? Nu ştiu ce e, dar îmbată-te şi tu ca s-o cunoşti! Şi apucând atunci unul din buchetele împestriţate ce se răsfăţau în vase mari de onix, îl întinse prietenului să-l respire. Acum răspunde-mi şi tu, dar cercetează, măsoară şi cântăreşte în mirosul îmbătător pe care-l risipeşte buchetul, şi spune-mi: ce este sănătate şi ce este otravă în mireasma nevăzută şi leşinătoare a florilor?

Prietenul respiră lung şi în tăcere buchetul minunat şi apoi răspunse târziu: Nu ştiu nici ce e sănătos, nici ce e bolnav în mirosul acesta, neputând să descompun ce scapă ochilor mei şi degetelor mele, dar culorile sunt încântătoare şi parfumul e divin. Îngăduie-mi dar să-mi sorb înainte şi paharul şi să privesc pe Leila, mai spuse Hafiz, şi se întinse pe covorul din umbra platanilor, continuând să se îmbete de cerul vânăt, pe care amurgul îl tivise cu aur, de vinul rubiniu ce-i spumega în cupa de cleştar, şi de ochii Leilei limpezi ca izvoarele din Şiraz!

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

3 thoughts on "„Ce este o epigramă şi cum se face?” de Cincinat Pavelescu"

  1. Virginia Dobre spune:

    O conferinta de o uimitoare eleganta, o armonie izbitoare a cuvintelor dublata de o minutioasa cercetare, ce ofera imaginea parca rasfranta intr-o oglinda de cristal a unei specii literare fascinante, frapante. Desi este deosebit de greu a surprinde esenta intregii istorii a epigramei in interiorul catorva pagini, consider ca raspunsul la aceasta intrebare ce constituie titul si in acelasi timp problematica conferintei s-a bucurat de o abordare cu totul speciala, dintr-un punct de vedere cu adevarat original. Va multumesc deci din suflet pentru aceste momente de sublima cultura ce ni le oferiti!

  2. culicovschi gheorghe spune:

    Minunată iniţiativa de a publica acest text al unei conferinţe a lui Cincinat.
    Poate că era bine să se arate şi câte ceva despre data, prilejul şi locul unde a rostit-o maestrul.
    Regret că nu l-am avut la dispoziţie în urmă cucirca doi ani când m-ar fi inspirat în realizarea primei părţi a cărţii”Pledoarie pentru epigramă” (2 volume a câte 200 pagini fiecare, cuprinzând aproximativ 3500 catrene epigramatice scrise de 243 autori români, marea majoritate acum trăitori).
    Dacă adminstraţia găseşte potrivită profilului blogului aş putea asigura punerea la dispoziţie a conţinutului cărţii, în fascicole zilnice de câte 5-10 epigrame, ceia ce ar putea aduce printre cititorii statornici circa 200 dintre actualii epigramişti.

  3. Lucian Velea spune:

    Avem chiar o secţiune pentru epigrame:
    http://epigrame.citatepedia.ro/

    Adăugarea este foarte uşoară, clic pe Adaugă epigramă (sus, la secţiunea respectivă).

    Ar fi o bucurie să promovăm mai mulţi epigramişti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook