Cincinat Pavelescu despre sponsorizare
Scrierile lui Cincinat Pavelescu aduc dovada că şi pe vremea sa, unii dintre oamenii de cultură trebuiau să apeleze la sprijinul bănesc al semenilor lor pentru a-şi putea publica operele. Se pare însă că nu le era cunoscută denumirea de sponsorizare, anglicism apărut la noi după al doilea război mondial şi pe care n-o întâlnim în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975, în Micul dicţionar enciclopedic din 1978, nici în Dictionaire actuel de la langue française, apărut în mai 1995, Flamarion, ci dedus din Dicţionarul de neologisme, ediţia III, publicat în Editura Academiei, Bucureşti, 1978 de către Florin Marcu şi Constant Maneca, pagina 1014, în care este amintit doar termenul de «Sponsor s.m. (anglicism) persoană care răspunde de turişti; protector, garant.»
Abia în anul 1911, la aproape 40 de ani de viaţă şi la peste 3 ani de când era primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, magistratul Cincinat Pavelescu publică, în sfârşit, primul şi unicul său volum de poezii, la îndemnul prietenilor şi pe cheltuiala unui binefăcător, volum care a fost foarte bine primit.
Au trebuit să treacă alţi 14 ani până la momentul în care Cincinat a putut deasemeni obţine sprijinul necesar pentru ca să-şi tipărească unicul – din timpul vieţii – volum de epigrame, critica socotindu-l, în unanimitate, drept «maestru al epigramei româneşti».
Ne-au rămas, de la maestrul Cincinat, adevărate dovezi, privind felul în care trebuia să-şi folosească talentul de epigramist pentru a «convinge» unele personalităţi ca să-i dea un modest sprijin bănesc:
Unui bancher
[1] (Căruia îi solicita în acest fel , în timpul unui joc de bacara, un împrumut)
În ţara asta de nimic,
Unde talentul e o crimă,
Mai lesne-i de găsit o rimă
Decât cinci lei la un amic![2] Post scriptum
Am scris «cinci lei» pentru contrast,
Dar eu fiind un spirit vast
Şi cu capriţii de-mpărat…
– Îmi trebui suma la pătrat.[3] Aceluiaşi
Sunt fericit că ţi-au plăcut
Cele opt versuri ce-am făcut,
Dar pentru mine, ce e drept –
Succesul lor a fost amar,
Că le-ai băgat în buzunar…
Şi eu aştept![4] Aceluiaşi
Eşti om de duh, dar ce folos
Că pe poet apreciezi!
Deşi eşti spirit luminos…
Nu «eclerezi»![5] Ultimatum
Văzând că nu te mişcă-avântul,
Nici verva mea prietenească, –
Eu tac şi ţie-ţi dau cuvântul:
– Viţelul de-aur să vorbească!
Unui ministru care, pentru a-mi da două bilete de tren, îmi ceruse să-i fac petiţia-n versuri
Motto: Când visezi ceva rău, ţi se întâmplă ceva bine.
Am visat o diligenţă,
Praf, drum lung şi nişte ghete:
Asta-nseamnă, excelenţă,
C-o să-mi dai două bilete!
În ultimii ani ai vieţii, Cincinat a trebuit să apeleze la susţinerea materială a celor ce aveau amabilitatea de a-l vizita la locuinţa sa din Braşov.
Avem în blioteca noastră al 150-lea exemplar din susmenţionatul unic volum de epigrame al maestrului conţinând o epigramă inedită, datată 31 decembrie 1931, Braşov, şi un autograf dat de Cincinat Pavelescu, localizat “Braşov 22 Decembrie 1932” în care se adresa “Distinsului avocat şi om politic Mircea Ştefănescu, afectuos omagiu şi amintire de la Braşov, din ziua când mi-a făcut cinstea să vie în sihăstria mea din strada Neagră”.
Pe penultima pagină a acestei cărţi apar două catrene. Primul, notat XI, scris cu litere de tipar:
O strig, s-audă tot văzduhul:
Acest volum de epigrame
N-o să-l dau gratis nici la dame
Ci doar săracilor, cu duhul.C.P.
Al doilea, cu scrisul olograf al maestrului, precizează:
Apropos de preţ:
Prostimea or ce-o vrea să spună:
5 lei o epigramă bună
E scumpă doar pentru zevzeci.
Şi-aici sunt bune… 40!C.P.
Se pare că volumul, tipărit în condiţii grafice excepţionale, nu ar fi fost preţuit la data apariţiei, dar, precum constatăm din textele mai sus citate, prin catrenul său, maestrul l-a evaluat la cel puţin 200 lei, atâta cât rezulta din sumara înmulţire a celor 40 de epigrame, socotite de autor ca fiind bune, cu preţul de 5 lei stabilit ca fiind datorat pentru fiecare dintre ele.
De altfel, cel mai însemnat epigramist român, încă la data tipăririi acestei cărţi, în anul 1925, în prefaţa ei, cu deosebită jenă s-a explicat, scriind:
Să nu se mire deloc prietenii mei că m-am hotărât să public aceste epigrame.
Flori libere, răsărite în vântul capricios al vieţei mele odată statornice şi astăzi risipite pe drumuri, nu credeam că o să fiu silit să le strâng în buchete şi să le întind trecătorilor.
Ele creşteau sălbatice în grădina unui castel astăzi părăsit şi ruinat de năvala răsboiului.
Castelanul ospitalier de odinioară e nevoit să rătăcească stingher prin colţurile parcului părăginit şi să culeagă florile împrăştiate pretutindeni, să-şi sgârie mâinile smulgându-le dintre bălăriile înalte şi grase, pentru ca din preţul acestor mănunchiuri însângerate să-şi ridice iar turnul năruit, în care păstra cu sfinţenie portretele părinţilor, cărţile rare, relicvele copilăriei, nimicurile scumpe – toată comoara de poezie şi de amintire a unei vieţi închinate frumosului.
Situaţia din anii noştri este tot atât – dacă nu cumva şi mai mult – nefavorabilă celor ce scriu epigrame care pot publica numai în tiraje de cel mult 3-400 de exemplare şi numai dacă reuşesc să obţină salvatoare sponsorizări dedicând binevoitorilor madrigale de natură a sublinia generozitatea acestora.
Maestrul epigramist Dan Căpruciu a scris, încă în urmă cu un deceniu, cu un talent ce-l egalează pe al ilustrului înaintaş, un text care pune în adevărată lumină amărăciunea creatorului nevoit să ceară un sprijin absolut necesar pentru ca să dăruiască lumii rezultatele trudei sale de zi şi de noapte, cu gândul şi condeiul:
Cerşetor şi scriitor sponsorizat
Cerşim mereu şi azi şi mâine,
Dar într-un mod cumva aparte:
El să îşi cumpere o pâine,
Iar eu să tipăresc o carte.
fără voturi
Încarc...