17 iunie 2009

Preţul Epigramei

De aproape jumătate de veac am în bibliotecă, la loc de vază, un volum care, pe muchea coperţilor groase, de carton acoperit cu pânză, are scrise patru cuvinte: Pavelescu, Topîrceanu, Teodoreanu, Epigrame. De fapt, la cererea întâiului său stăpân, în volum au fost legate trei cărţi: „Epigrame” de Cincinat Pavelescu, apărut în 1925 la Craiova, Editura Ramuri, „Parodii originale” de George Topîrceanu, ediţia a III-a, Iaşi, Viaţa Românească, 1927 şi Al.O. Teodoreanu, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, cu o scrisoare inedită de la Dante Aligheri” volum care, „fiind refuzat de toate editurile din ţară, a fost imprimat mulţumită devotamentului unui grup de prieteni personali ai autorului la 9 Mai 1931 leat”.

Primul şi cel mai preţios dintre aceste volume este chiar al 150-lea exemplar, dintre cele 200 tipărite de Cincinat Pavelescu din acea ediţie, care conţine o epigramă inedită, datată 31 decembrie 1931, Braşov, şi un autograf localizat “Braşov 22 Decembrie 1932”, dat “Distinsului avocat şi om politic Mircea Ştefănescu, afectuos omagiu şi amintire de la Braşov, din ziua când mi-a făcut cinstea să vie în sihăstria mea din strada Neagră”.

Pe penultima pagină a volumului şi totodată părţii denumită Inscripţii, apar două catrene.

Primul, notat XI, cu litere de tipar:

O strig, s-audă tot văzduhul:
Acest volum de epigrame
N-o să-l dau gratis nici la dame
Ci doar săracilor, cu duhul.

Al doilea, scrisul olograf al maestrului precizează

Apropos de preţ:

Prostimea or ce-o vrea să spună:
5 lei o epigramă bună
E scumpă doar pentru zevzeci.
Şi-aici sunt bune… 40!

Filele legate nu-mi permit să aflu dacă, din tipografie, volumul tipărit în condiţii grafice excepţionale, ar fi fost preţuit dar, prin catrenul său, maestrul l-a stabilit la cel puţin 200 lei, atâta cât rezulta din sumara înmulţire a celor 5 lei cu 40 de epigrame bune ce-i se ofereau de cel ce a fost şi este încă cel mai însemnat epigramist român care, se cuvine, pentru a-l înţelege cât priveşte preţuirea făcută volumului său, cu jenă, s-a explicat în prefaţa cărţii scriind:

Să nu se mire deloc prietenii mei că m-am hotărât să public aceste epigrame.
Flori libere, răsărite în vântul capricios al vieţei mele odată statornice şi astăzi risipite pe drumuri, nu credeam că o să fiu silit să le strâng în buchete şi să le întind trecătorilor.
Ele creşteau sălbatice în grădina unui castel astăzi părăsit şi ruinat de năvala răsboiului.
Castelanul ospitalier de odinioară e nevoit să rătăcească stingher prin colţurile parcului părăginit şi să culeagă florile împrăştiate pretutindeni, să-şi sgârie mâinile smulgându-le dintre bălăriile înalte şi grase, pentru ca din preţul acestor mănunchiuri însângerate să-şi ridice iar turnul năruit, în care păstra cu sfinţenie portretele părinţilor, cărţile rare, relicvele copilăriei, nimicurile scumpe – toată comoara de poezie şi de amintire a unei vieţi închinate frumosului.

Nu cu mult timp în urmă, la împlinirea a 130 ani de la naşterea lui Cincinat, George Corbu, George Zarafu şi Mihai Sălcuţan au pus umăr lângă umăr şi, cu sprijinul Bibliotecii Municipale Râmnicu Sărat, au scos, sub egida Uniunii Epigramiştilor din România, volumul “Cei trei magnifici: Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2002, realizând astfel un vis al celor trei mari precursori epigramişti.

Mai demult, în 1972, la centenarul naşterii sale, în colecţia “Restitutio” a Editurii Minerva, Victor Crăciun şi George Zarafu ne-au dăruit nu doar opera cunoscută a lui Cincinat Pavelescu ci şi un studiu amplu al acesteia însoţit de numeroase date biografice şi bibliografice.

Pentru urmaşii lui Cincinat Pavelescu apare provocarea de a fi în măsură ca până la 30 noiembrie 2009, când se împlinesc 75 de ani de la data când s-a stins, la Braşov – pe strada Neagră la nr. 26, să ne achităm de datoriile faţă de opera lui Cincinat găsind modalităţile în care, muzeistic, literar sau arhivistic să ne aplecăm asupra vieţii spirituale, dar şi lumeşti a eminentului scriitor, laureat al Premiului Naţional de poezie în anul 1927, dar şi autor din 1897 al unei teze de doctorat “Despre agenţii diplomatici”, susţinută la Paris, primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor români, ales la 28 aprilie 1908 şi, începând din anul 1899 şi judecător la Ploieşti – apoi la Marginea, judeţul Râmnicu Sărat, Ocolul II Brăila, Corabia – Romanaţi, Tribunalul Neamţ, Râmnicu Sărat, Snagov, Bucureşti, iarăşi Snagov, apoi Slănic Prahova, Sinaia, Fundeni – Frunzăneşti, Ilfov, Constanţa, procuror la Braşov şi avocat din moment ce a publicat, în capitolul Epigrame pe cea cu nr. XII:

La Curtea cu juri din Piatra Neamţ – unde am pledat mai multe procese cu mare succes moral, dar nu pecuniar.

Juraţii, au fost, de data asta,
Mult mai cinstiţi ca acuzatul:
L-au achitat! Dar el, sunt sigur,
N-o să-şi achite avocatul.